Tot mai mulţi oameni cu care intru în contact în ultima vreme îmi spun că ei nu mai citesc ziarele româneşti şi nici nu se mai uită la televizor pentru că totul este prezentat la suprafaţă, în funcţie de interesul unuia sau al altuia. Pentru un om care lucrează în presă, acest lucru este cel puţin frustrant. Ştim cu toţii că lucrul cel mai greu de cîştigat şi de menţinut în presă este credibilitatea. Audienţa este zero, dacă publicul pentru care tu munceşti pînă la urmă nu este convins că tu spui adevărul.

Într-o discuţie în urmă cu cîţiva ani despre calitatea oamenilor care lucrează în presă, un jurnalist care se pregătea de pensionare mi-a spus că persoanele care aleg să lucreze în general în mass-media fac asta pentru că nu vor să stea în bibliotecă, precum fac cercetătorii, şi că le place să trăiască clipa, că nu sînt deloc profunzi. Atunci am rămas pe gînduri şi mi-am zis că nu e adevărat, că n-am ales acest domeniu pentru că sînt superficială, motivele au fost cu totul altele. Întotdeauna m-am ferit de oamenii mai puţin profunzi, care vor numai să arate că ei ştiu, dar de fapt nu ştiu nimic, şi nu în sens socratic.

O respectabilă profesoară de istorie mi-a spus zilele trecute că felul în care arată un ziar sau o televiziune se datorează oamenilor care lucrează acolo, şi nu invers. Aşa s-a întîmplat dintotdeauna. Faptul că un ziar vrea să ţină prima pagină cu articole despre poveşti de amor între vedete autohtone, despre crime sau despre sinucideri nu înseamnă că aşa vrea publicul. Depinde care public.

Audienţa, bat-o vina!

Ce-i drept, ziariştii caută audienţa cu orice preţ, nu contează cît de mult se documentează înainte, contează cît de repede dau ştirea. În epoca vitezei, acest lucru este uşor de explicat: nu mai ai timp să cîntăreşti lucrurile şi să menţii un echilibru între părţile prezente în ştire, trebuie să-ţi zdrobeşti conc