Peninsula Coreea este de câteva zile punctul cel mai fierbinte al planetei. Coreea de Nord o împunge iarăşi pe Coreea de Sud cu tiruri de artilerie, pentru a-şi demonstra forţa şi a marca predarea puterii dictatoriale în fa­milie. Puţin îi pasă liderului absolut al Co­reei de Nord că Înaltul Repre­zen­tant al Uniunii Europene pentru Afa­ceri Externe şI Politică de Secu­ri­tate, Catherine Ashton a condam­nat atacul cu fermitate. Kim Jong Il a făcut să se înţeleagă faptul că se ia la trântă cu cine-i mai puternic prin preaj­mă, pentru că îl văzuse pe şeful For­ţelor Armate Americane, amiralul Mike Mullen, cu numai o zi înaintea ata­cului cum declara îngrijorat că pa­tria sa, Coreea de Nord, este „o foarte periculoasă ţară”. Că Phe­nianul poate dezvolta arme nucleare este deja un fapt arhicunoscut pentru cei res­ponsabili din domeniul securi­tă­ţii in­ternaţionale. În acest mo­ment, toa­te privirile sunt aţintite spre Beijing ca acesta să-l strunească şi să-l cal­meze pe cel aflat sub tutelă, dacă nu care cumva a scăpat de sub control.

Privirile asupra evoluţiei situaţiei tensionate din zona amintită a globului nu pot să nu ţină cont de lecţiile istoriei şi de impredictibilitatea dictaturii de la Phenian. La 25 iunie 1950, Coreea de Nord a atacat surprinzător Coreea de Sud. Kim Il Sung, încurajat de Stalin, se aştepta la o lipsă de reacţie a SUA, care îşi retrăsese trupele din Peninsulă în 1949. Preşedintele Truman a decis ca SUA să intervină şi pentru a-şi păstra credibilitatea, şi pentru a nu-şi arăta slăbiciunea, şi pentru a împie­dica comunismul să se extindă, şi pentru a tăia din cheful altor state comuniste care ar fi luat exemplul nord-coreean în zonele lor. Dar în septembrie preşedintele Truman a împins trupele americane dincolo de paralela 38, graniţa celor două Coreei, pe teritoriul comunist, pentru a-l pedepsi pe agresor. Acest lucru i-a înfricoşat