La începutul secolului al XIX-lea, presa, cu mesajul ei mai degrabă vulgarizator decît „elitist“, pune Biserica într-o nouă dilemă: cum să facă faţă atîtor tentaţii colportate de foiletoanele atît de prizate de public? Dilema se rezolvă, pentru o bucată de vreme, prin editarea unei gazete „bisericeşti“ în care foiletoanele „ieftine“ şi pline de patetism amoros sînt înlocuite cu „piese“ pline de morală, dar la fel de patetice. Iată un fragment dintr-o „piesă“ cu iz caragialesc, intitulată „O scrisoare către un prieten spărgător de case“:
„Prietene de n’ai fi meritat, prin vechiul priteşug ca să-ţi voiesc binele totdeauna, acum cînd, umblînd ameţit pe ţărmurile unei prăpăstii adînci, eşti aproape de pierzanie aş tăcea. Ai uitat, scumpul mieu, ceasurile de fericire care bătea pentru noi în petrecerile cîmpeneşti împreună? Nu-ţi mai aduci aminte de mulţămirile ce ni le pricinuia virtutea cînd puteam fi folositori, fraţilor noştri oamenii? Mă cunoşti că sînt un moralist posac, iubesc natura şi plăcerile ei, dar cinstesc oamenii şi vătămarea omenirii îmi cruntează inima…
DE ACELASI AUTOR Cui i-e frică de prostime? Ghearele lungi ale dregătoriilor Despre vrăjitori şi vrăjitoare „Sminteala limbii“: despre sudălmi şi ocări Ştii bine că acela care vătamă năravurile unei familii, vătamăni statul, acela care toarnă otrava păcatului peste un mădular, otrăveşte tot trupul. Din numărul acestor ticăloşi eşti tu om stricat! Patima te-a tîrît ca să semeni blestemul între semeni. Năravurile tale din iad a molepsit pe o fiinţă care acum este părtaşă ruşinoaselor tale fapte. Te-ai ţinut norocit, ticălosule, că ai putut birui pe o femee slabă, care nici odată nu poate fi a ta şi care este legată cu sfintele legături de altul. Şi apoi această călcare de cele sfinte, această tîlhărească hrănire a dreptului strein numeşti tu dragoste? Dragoste! Dacă aceasta este dragoste, s
