Cînd scrie despre gramatica universală şi despre ştiinţele cognitive, îl găsesc fascinant – cînd scrie despre politică, relaţii internaţionale şi globalizare, Noam Chomsky nu îmi este deloc simpatic. Şi totuşi, cînd spune că, după experienţele Hitler şi Stalin, nu ar mai trebui să acordăm statului, în nici un fel, dreptul de a stabili care este adevărul, nu mă pot opri să nu-i dau dreptate, măcar parţial. Această afirmaţie, pe care o regăsesc într-un interviu recent al lui Chomsky, suscită unele observaţii.

Mai întîi, trebuie să acceptăm că, în anumite privinţe, statul are misiunea de a stabili adevărul şi trebuie să-şi îndeplinească această misiune. Statul îşi constituie întotdeauna eşafodajul legislativ care să-i asigure această prerogativă. Dacă se întîmplă să fie un stat totalitar, îşi asigură şi mijloacele de propagandă plus supremaţia lor absolută pe piaţa informaţiei. Pe deasupra, pune la punct şi maşinăria de represiune. Statul democratic, însă, pune la lucru proceduri transparente şi echitabile. De pildă, în justiţie. Organizînd activitatea jurisdicţională şi asumînd asigurarea ordinii publice, statul îşi organizează o întreagă birocraţie, cu reguli sofisticate, cu oameni de înaltă pregătire profesională şi prestigiu moral, care stabilesc adevărul judiciar. Fără să fiu neapărat unul dintre cei care cred că nu există adevăr, ci adevăruri, observ că se întîmplă ca, uneori, adevărul judiciar să nu fie totuna cu adevărul pur şi simplu. Adevărul judiciar este un adevăr probat, iar probele, atît în privinţa existenţei cît şi a prezentării şi sensului lor, sînt valide, la rîndul lor, numai dacă îndeplinesc anumite condiţii, destul de stricte, stabilite în legea procesuală. În plus, adevărul judiciar este statuat numai în hotărîri definitive ale unor curţi de judecată – doar judecătorii pronunţă adevărurile judiciare. Cu alte cuvinte, pentru justiţie, ade