Cînd a intrat în vigoare tratatul care crea Spaţiul Schengen, a lipsit din peisaj o ţară importantă: Italia, membră fondatoare a Comunităţilor Europene. Motivele au fost pur tehnice: infrastructura necesară încă nu era gata. Aşa încît Italia a aderat la Spaţiul Schengen cu o întîrziere de cîteva luni, deşi ar fi trebuit să intre de la început. Pe lîngă raţiunile de ordin tehnic, a existat, desigur, şi o consecinţă de ordin simbolic: tocmai un stat fondator să întîrzie, în timp ce membre mai noi ale UE au fost gata la timp? Dar efectul „de imagine“ a trecut, iar criticile presei şi ale partenerilor europeni pentru lentorile italiene sînt ceva obişnuit. La urma urmei, totul a fost o problemă de dotare cu tehnologie adecvată. De atunci încoace, Spaţiul s-a tot extins, incluzînd astăzi 25 de ţări.

DE ACELASI AUTOR După sfîrşitul lumii Proasta guvernare continuă Majoritatea absentă Mîndria naţională, o dată pe an Acum, aderarea României devine subiect de controversă politică. S-ar părea că stăm bine din punct de vedere tehnic: experţi ai Comisiei Europene au venit în control şi s-au declarat mulţumiţi de felul în care au fost amenajate aeroporturile şi de noile dotări ale poliţiei de frontieră. Numai că România are de purtat după sine povara prostului renume în materie de luptă împotriva corupţiei. În Parlamentul European, mai întîi popularii şi apoi socialiştii s-au pronunţat pentru amînarea aderării. Dar marea problemă este că Franţa şi Germania se împotrivesc. E o „noutate“ în scurta şi agitata istorie a aderării noastre la lumea euroatlantică. De la jumătatea anilor ’90 încoace, de cînd am pornit spre Vest, Germania (ca şi Olanda sau Marea Britanie) juca rolul dirigintelui sever care ne scădea nota la purtare, ba chiar ne lăsa repetenţi. Rolul profesorului cumsecade care ne lua apărarea i-a fost rezervat multă vreme Franţei, în virtutea – desigur – relaţie