Unul din personajele foarte îndrăgite ale povestirilor chassidice, rabinul Sussja, obişnuia să-şi justifice, în faţa coreligionarilor, scurilitatea sau atitudinile uneori abstruse prin următoarea replică: „În viaţa de apoi nu voi fi întrebat de ce n-am fost Moise, ci de ce n-am fost rabinul Sussja“. Desigur, Moise era şi este marele ideal pentru comunitatea iudaică. Oricine ar vrea să fie ca el. Însă nimeni nu vrea să fie oricine. Căci pînă şi lui Moise, Dumnezeu i-a spus, nu fără o umbră de dojană: „Cînd vrei să Mă rogi, vino singur ştu însuţiţ la Mine!“

Ideea de a urma un model de viaţă prin anularea modului personal pare, cel puţin de la o vîrstă în sus, a nu mai fi legitimată de nici un tip de cultură, deşi orice cultură tinde să fabrice nedezminţit corsete comportamentale – cît să se perpetueze. Actualmente, Europa globalizată a renunţat, în bună măsură, la autoperpetuarea prin cultură, mizînd mai mult pe mecanismul economic, pe cînd structurile naţionale invocă toate o singură muză – frumoasă, nimic de zis, însă cu doar două atribute: drujba în mîna stîngă şi cuţitul de măcelărie în cea dreaptă. Astfel, societatea în care trăim nu mai susţine eforturi naţionale de „propăşire spirituală“, ci a transformat omul însuşi în parte a culturii materiale (cf. finanţarea „pe cap de student“, autofinanţarea prin parteneriate cu economia etc. Nu mai miră pe nimeni că, la o universitate din Germania, ţară în care nu mai poţi ocupa un post de profesor decît dacă aduci finanţare dinspre industrie, una din catedrele de literatură a fost ocupată de fiica... BASF.) Se pare că Marx – cel, din păcate, prea puţin cunoscut în România – a învins. Dar nu a mai descins, ca-n trecut, pe tancuri sovietice, ci... pe coama capitalului. Ajunge să zapezi cîteva minute pe sutele de canale de televiziune care se încalecă în eter, pentru a înregistra spectacolul terifiant al acestui