Am 79 de ani şi mă încăpăţânez să mai trăiesc. Nu ştiu cât. Dumnezeu ştie. Am scăpat cu viaţă până acum, deşi guvernele, unul după celălalt, au vrut să mă ucidă. Pe mine şi pe alţii ca mine, la fel de ne-necesari. În statistici, moartea mea ar însemna o economie la bugetul pensiilor, pentru care ministrul Sănătăţii şi cel al Muncii s-ar felicita reciproc, probabil, la următoarea şedinţă de Guvern.
Am o pensie mică (chiar şi fără reducerea de 15% de care m-a salvat deocamdată Curtea Constituţională) şi cheltuieli mari cu medicamentele, iar faptul că despre compensări se vorbeşte la timpul trecut îmi provoacă suferinţe fizice. Iar aceasta nu este o metaforă. Statul mă pune practic să aleg: nu îmi cumpăr de mâncare sau nu îmi tratez afecţiunile. Indiferent ce decid, tot la coşciug ajung.
Între mine şi spitale există o legătură strânsă. Nu i-aş spune chiar prietenie. În 2004, am fost operată pe cord. Mi s-a spus că e singura opţiune. Intervenţia a reuşit. Am venit acasă plină de speranţe şi de hepatită C, cu bunăvoinţa unor asistente pentru care termenul „steril” era opţional. Ştiu că li s-a întâmplat şi altora, aşa că nu am făcut caz.
În 2009, m-am internat la un alt spital, cu o infecţie. Tragedia a făcut ca, odată ajunsă în salon pe picioarele mele, să fac lumbago. Practic, nu mă mai puteam mişca, nu mai puteam merge nici măcar la baie. Mi-am sunat familia, dar până să vină, asistentele mi-au pus pamperşi. Contra cost, evident. Aveam să aflu că erau pamperşi second hand, dacă vă vine să credeţi, adică luaţi de la alte paciente şi spălaţi la robinet. Am stat mult în spital atunci, iar când m-am întremat, mi-am târât acasă trupul slăbit şi noua mea boală genitală. M-am gândit „asta-i viaţa” şi nu am făcut caz nici de data asta.
Mai grav este că toată asistenţa asta medicală gratuită, toate bolile astea noi, primite bonus, m-au costat. Ştiu, nu e
