Recent, afirmaţiile lapidare ale reputatului istoric Neagu Djuvara despre rolul ortodoxiei în „înapoierea” noastră au făcut ceva vâlvă în spaţiul virtual, o vâlvă căreia i-a lipsit, însă, consistenţa. În mare, reacţiile s-au rezumat ori la satisfacţia pe alocuri răutăcioasă a celor care văd pusă la zid, încă odată, Biserica, ori la reacţiile stupefiate ale celor care au perceput în interviul istoricului un atac la adresa credinţei ortodoxe. S-a ratat, astfel (e adevărat că şi datorită formei superficiale în care d. Djuvara s-a exprimat), exact esenţa subiectului: posibila relaţie ce poate fi stabilită între religie şi civilizaţie. Câteva precizări care ar ajuta la stablirea cadrului în care o asemenea discuţie ar căpăta mai multă consistenţă se impun. Abia după stabilirea acestor cadre, o dezbatere ar avea rost. Care ar fi însă acestea?

1. 1. Tezism, istorism, istorie – dificultăţi metodologice

Pentru început, să cercetăm problema binomului religie-civilizaţie. Principala problemă pe care o au susţinătorii tezei „ortodoxia înseamnă înapoiere” este tezismul lor a-istoric. Practic, se postulează o relaţie necesară între o credinţă specifică şi o stare civilizaţională. A face acest lucru, de la bun început, este greşit metodologic. Este aceeaşi greşeală pe care o fac, de obicei, creatorii de sisteme de interpretare a istoriei care descoperă „legi” de funcţionare a ei. Marx, de pildă, îşi falsifică în mod complet descoperirile sale legate de rolul structurii economice în evoluţia societăţilor nu pentru că le descrie, ci pentru că face din ele unicul factor, necesar şi determinant, al evoluţiei istoriei. Ca ipoteză explicativă, ca factor printre mulţi alţii, structura economică a societăţii este de luat în calcul în orice cercetare istorică sau sociologică serioasă. Postulată însă ca lege istorică sau ca relaţie deterministă, explicaţia