Dacă am avea un instrument care să măsoare capacitatea de seducţie a politicianului român, probabil că graficul rezultat din analiza rezultatelor s-ar încăpăţîna să rămînă în zona inferioară a scalei verticale. Linia acestui inexistent grafic va avea mici cocoaşe pe ici-colo care ne-ar arăta unde şi cînd a existat o şansă, o tentativă de apropiere între sufletul colectiv şi o persoană particulară intrată în spaţiul public cu intenţia de a ne mîntui de cele rele concrete.
Ridicolul ataşamentului sincer
Paradoxal, deşi trăim evul comunicării, al reţelelor sociale şi al feedback-ului instant, parcă niciodată distanţa critică şi evaluarea cinică nu au fost mai mari. Sau poate tocmai de aceea. Pasiunea e condiţionată, măsurată şi, foarte adesea, remunerată. E rodul unui anume fel de tranzacţie toxică, în care voturile se cumpără cu găleţi colorate, apariţiile la TV se fac pe bază de contribuţii la puşculiţa partidului sau în schimbul influenţei asigurate proprietarului staţiei. Pe net, comentariile se măsoară la bucată şi se plătesc la sfîrşit de lună. Iubirea e calcul sociologic. Adeziunea făţişă sau anonimă e reactivă şi justificabilă în termeni de avantaje directe şi concrete. Naturaleţea e amintire; acea chimie specială care leagă masele de liderii lor a intrat în faza produselor de laborator. Artificialul e norma, iar ataşamentul sincer e ridicol şi, adesea, prostesc. Un fel de semn al lipsei de sofisticare. Încercaţi o dată acest exerciţiu: mărturisiţi-vă ataşamentul faţă de vreun om politic. Încercaţi să îl explicaţi. Veţi fi privit cu suspiciune sau, mai rău, cu milă.
În calitate de est-european nu voi pretinde că nu pot înţelege, ba chiar aproba un astfel de comportament. În calitate de cetăţean român, cu atît mai mult. Nu sînt aşa departe anii ’90, cînd încrederea fără discernămînt în mai-marii zilei a dus la crimă iar, de cealaltă parte,
