Tendinţa de înlocuire a numeralelor ordinale cu numeralele cardinale, observată de specialişti cu câteva decenii în urmă, continuă să se manifeste, în forme adesea surprinzătoare.

Unele construcţii sunt foarte răspândite, aşa încât nu le mai remarcăm decât, cel mult, în momentul în care trebuie traduse (şi se constată că în alte limbi se folosesc, în contexte identice, numeralele ordinale): auzim mai des la etajul doi, pe locul trei decât la etajul al doilea, pe locul al treilea. Au rămas totuşi unele zone de rezistenţă: vorbitorii spun (încă?) nu clasa doi, ci clasa a doua. În Gramatica pentru toţi, Mioara Avram consacra acestei probleme un întreg subcapitol („Numeralul cardinal în locul celui ordinal”), observând că tendinţa acţionează diferenţiat, în funcţie de mai mulţi factori: „fenomenul are loc numai la numeralul atribut adjectival postpus şi mai ales la genul masculinneutru, de preferinţă în combinaţie cu anumite substantive (de exemplu, la numerotarea regimentelor, a bornelor de distanţe) şi aproape de regulă când e vorba de numere mari, de asemenea, mai ales în anumite varietăţi funcţionale (limbajul familiar, tehnic şi publicistic)” (1997: 151). Tendinţa se explică, în bună măsură, prin complexitatea de structură şi comportament morfosintactic al numeralelor ordinale româneşti: este evident că structurile cu numeral invariabil – locul trei, pagina doi – sunt mai uşor de utilizat (mai ales la genitiv-dativ) decât cele cu flexiune şi acord: locul(ui) al treilea, cel(ui) de-al treilea loc, pagina a doua, celei de-a doua pagini etc.

Până de curând, aş fi zis că în zona de stabilitate, în care persistă numeralul ordinal, intră şi construcţiile temporale cu substantivele minut şi secundă, mai ales când au un sens mai larg, metaforic, referinduse la succesiune, la reacţia imediată: minutul al doilea, secunda a doua. Am auzit însă tot