Repunînd în circulaţie, într-o nouă traducere românească ce însoţeşte textul original tipărit şi facsimilat, „Letopiseţul de cînd s-a început Ţara Moldovei“ – Letopiseţul lui Ştefan cel Mare (Bucureşti, Editura Academiei Române, 2006, 92 p.), la numai doi ani după celebrarea marelui domnitor, academicianul G. Mihăilă îşi reia, într-o formulă ajustată, mai vechea traducere a textului publicată cu decenii în urmă (1969), într-un volum elaborat împreună cu Dan Zamfirescu. Faptul este îmbucurător şi, în viitor, cei care se vor ocupa de textul astfel repus pe piaţa culturală românească vor beneficia de accesul direct la el atît în forma conservată de codexul miscelaneu care îl păstrează, cît şi în cea mediată de erudiţia modernă. În ce priveşte însă studiul introductiv, acesta lasă, din păcate, neelucidate mai toate chestiunile istorice a căror mai bună înţelegere şi cunoaştere ar fi necesare. Astfel, faptul că letopiseţul urmează, în sbornicul unde el a fost aşternut, mai multor scrieri cu conţinut religios continuate de cronica bizantinului Constantin Manasses – în traducerea mediobulgară dintre anii 1344 şi 1345, publicată separat, în 1922, postum, pe seama aceluiaşi Ioan Bogdan, care o pregătise încă din 1902 – nu îi stîrneşte lui G. Mihăilă nici un comentariu. Cu toate acestea, legarea tuturor manuscriselor menţionate împreună nu pare deloc întîmplătoare, ci urmează o anumită logică specifică modului de gîndire medieval şi ortodox, atît prin selecţia şi alăturarea textelor, cît şi prin referinţele bibliografice. Viziunea respectivă despre lume face ca după „Începutul cu Dumnezeu al acestei cărţi…“ şi consideraţi-ile despre Sfînta Treime, despre credinţă şi „despre multe altele“ să fie inserate întrebările şi răspunsurile despre Sfînta Treime ale lui Chiril din Alexandria, expunerea succintă a credinţei ortodoxe de către Ioan filozoful, despre lucrarea divină