cafea

Totul începe de la cafea.

Cafea – şi abia apoi bucurie, altfel nu-mi pot imagina dimineţile.

Azi dimineaţă m-am trezit la şase şi-un sfert, am lăsat zaţul să se aşeze pe fundul ibricului şi abia după prima înghiţitură, la lumina farurilor unei maşini, am văzut că ninge. Prima ninsoare din iarna aceasta. O foarte mare bucurie să poţi deschide fereastra şi, prin aburii cafelei, să întrevezi zăpada.

Copiii dorm în camera lor. E suficient să mă gîndesc la asta ca să mi se facă foarte dor de ei – exact cum îmi spunea Angela Marinescu, zilele trecute, că i se întîmplă de fiecare dată, chiar dacă tocmai l-a văzut, cu Alexandru.

Am început să beau cafea destul de tîrziu. Cam de cînd am început să mă pot bucura şi de cărţile altora. Locuiam în Gersa, părinţii mei nu beau cafea, nici nu apăruse moda asta ca la orice casă intri, primul lucru, să fii servit cu lichidul negru şi fierbinte, iar singurul magazin din sat era cam la 3 kilometri de casa noastră. În vremea aceea am primit de la o domnişoară familia şi echilibrul indiferent, cartea lui Iustin Panţa. Pe ultima copertă era o poză cu Iustin: un bărbat tînăr, superb şi, în fotografia aceea, cu o stranie melancolie pe chip. Bărbatul acela ducea (părea că de zile întregi) o ceaşcă mare de cafea, pe care nu o ţinea de toartă, ci îşi întinsese (da, de zile întregi) degetele de jur împrejurul ei. Săptămîni în şir m-am uitat la poza aia – şi aşa se face că am început să merg la magazinul din sat, să cumpăr pliculeţe de ness şi, întors acasă, să încep să-mi fac (mai întâi pe ascuns) cîte o cafea. Cu fiecare zi, cafeaua ieşea tot mai bună şi tot mai multă, iar gestul de a duce ceaşca prin bucătărie era, speram, identic cu al lui Iustin. Gestul lui era pentru mine gestul poetului, iar pofta de a scrie a început să se asocieze în mintea mea cu pofta tot mai mare de cafea. @N