Destructurarea poeziei de viziune e făcută, în cîteva texte pline de litere date cu majuscule, la un nivel de voită facilitate versificatoare. Un poem ca Asasinare demonstrează însă că Nichita Stănescu reuşeşte – atunci cînd îşi doreşte – să densifice orice, inclusiv o vocală iniţiatoare. „Fiecare literă are fiinţe/ în ea,/ şi nefiinţe“. „Să-l omorîm cît mai repede pe A,/ să-i eliberăm pe închişii lui“, adaugă de îndată poetul, parcă grăbit să treacă la acţiune, lichidînd literalitatea goală pentru a scoate la iveală tot ce colcăie sub formalismul alfabetic. În restul exemplelor, dimpotrivă, izbeşte tocmai formalismul. Mirosind a înger, Steaua scrisă,Şi adevărată, – şi jucată, Lăuntrul ochi sau Împotriva cuvintelor (din Un pămînt numit România) plus alte poezii chestionabile ca atare operează cu glumiţe verbale la îndemîna oricui, complet nevinovate sub raport artistic. Reformatorul limbajului nostru poetic cade, demonstrativ, mult sub ştacheta peste care în atîtea rînduri se arcuieşte cu un minim efort. I-a fost probabil mai dificil lui Nichita Stănescu să-şi improvizeze stîngăcia decît o asemenea regie, aproape transparentă, care o vehiculează sub ochii cititorului. Acesta trebuie să vadă, pe viu, că literele fac cuvintele şi cuvintele pot compune imagini deconcertante, metafore puternice, viziuni copleşitoare. Niciodată invers. Lecţia rimbaldiană este întoarsă pe dos ca o mănuşă. La Nichita Stănescu, literele sînt izolate şi lăsate, ca să zic aşa, singure. Fără atele şi cristale poetice, fără sinestezii, fără privirea transfiguratoare a scriitorului, ele nu au cîtuşi de puţin plasticitate. Sînt inerte şi pseudofuncţionale, moarte încă din faşa constituirii enunţului. Poezia veritabilă nu le serveşte în nici un fel; după cum nu se lasă compusă şi servită de ele. „Atacul“ din această direcţie asupra formulei vizionare consacrate eşuează vizibil, printr-o inco