Foto: Thinkstock Florin P. este unul dintre deţinătorii de credite răsculaţi împotriva băncilor. Şi asta în ciuda faptului că, după cum singur recunoaşte, „rata nu e mare”, ba chiar e destul mică.
În momentul în care s-a iscat scandalul dintre clienţi şi bănci, el avea o dobândă de doar 4,25% pe an, plus un comision lunar de 0,19%, ceea ce înseamnă un cost total (DAE) de 6,5%. Banca i-a făcut ulterior o ofertă şi mai bună, adică o dobândă fixă de doar 5,04% pe o perioadă de şapte ani, protejându-l astfel de posibile fluctuaţii ale indicilor de referinţă internaţionali, aşteptaţi să crească în următoarea perioadă. Părea o ofertă de nerefuzat dacă ne gândim că dobânda medie la un credit ipotecar în euro era de 6,69% în septembrie, conform datelor băncii centrale, aşadar cu aproape două puncte mai ridicată. Cu toate acestea, Florin a respins oferta, după ce a refuzat să semneze şi actul adiţional prin care se implementau prevederile OUG 50, care stabileşte noile reguli ale contractelor de credit.
De ce? Pentru a profita de falsele aşteptări induse de prevederile neclare ale ordonanţei promovate de ANPC, şi anume că băncile trebuie să reducă dobânzile la niveluri foarte mici sau să anuleze anumite comisioane. Confuzia s-a accentuat o dată cu apariţia unor decizii judecătoreşti prin care se stabileau dobânzi de 1%-2% pentru anumite credite sau eliminarea fără justificare a unor comisioane, doar pentru că denumirea acestora nu sună prea bine. Cu alte cuvinte, Florin speră să obţină ceea ce pentru oricine, mai puţin pentru el şi reprezentanţii autorităţilor, pare imposibil. Adică o dobândă mai mică decât cea plătită de stat pentru obligaţiuni sau chiar mai redusă decât creditele din ţările dezvoltate. Dacă i s-ar elimina respectivul comision, el ar rămâne cu o rată de numai 4,25%, faţă de 4,8%, cât achită Ministerul Finanţelor pentru titlurile de s
