Cum îşi priveşte un scriitor aflat la ora bilanţului propria operă? Ridicîndu-se pe sine în slăvi, crezînd că este unul dintre marii creatori ai lumii (nedreptăţit, fireşte!) şi că doar conjugarea malefică a unor adversităţi l-a împiedicat să ia Premiul Nobel: acesta pare a fi răspunsul-tip pentru majoritatea celor care ţin condeiul în mînă sau se joacă cu computerul.

Există însă şi o minoritate foarte interesantă, din care fac parte doar cei cu adevărat mari, adică scriitorii capabili să arunce asupra propriei lor opere o privire lucidă, mai lucidă decît a majorităţii criticilor.

Carlos Drummond de Andrade (1902-1987) este socotit cel mai important poet pe care Brazilia l-a dat lumii în secolul al XX-lea şi, cum spunea Călinescu, pe care îl va da poate vreodată. Dispărut la o vîrstă înaintată, comparat deseori cu Fernando Pessoa, contemporanul său portughez, şi apreciat în ordinea inspiraţiei drept cel mai „universal” dintre poeţii brazilieni, Drummond a transmis un mesaj ce s-a adresat de la început atît ţării sale, cît şi lumii întregi. Fără îndoială că poetului însuşi i-ar fi fost greu să respingă unanimele elogii de care era înconjurat şi să nu creadă cu sinceritate că s-ar plasa în fruntea tuturor. Cînd a împlinit însă şase decenii, în 1962, purtător al unei reputaţii bine stabilite, el s-a supus unui exerciţiu surprinzător.

Solicitat de o mare editură din Rio de Janeiro să-şi compună o „antologie de autor”, de la primele versuri pînă în 1962, Drummond a acceptat, producînd o carte neaşteptată. Din miile de poezii scrise pînă atunci, le-a ales pe cele considerate de el cu adevărat reprezentative (nu pe cele mai reuşite, cum sublinia autorul în prefaţă) şi le-a grupat după un criteriu strict personal. Dînd complet peste cap cronologia – de obicei respectată cu sfinţenie în acest gen de întreprinderi – brazilianul şi-a ref