Romanul Provizorat al Gabrielei Adameşteanu se dovedeşte o construcţie epică amplă şi ambiţioasă. E o ţesătură complexă, extrem de fină, ce aduce cu un goblen făcut de mâini iscusite şi răbdătoare din vechime. Goblen sau, păstrând comparaţia cu domeniul plastic, pânză, frescă, panoramă.

Ceva în genul, aş zice, Pieter Bruegel cel Bătrân, cel din Proverbe flamande sau din Jocuri de copii. Ori, alt Bruegel, cel Tânăr, al Infernului, aşa cum apare în Peisaj de iarnă şi Uciderea pruncilor. Exactitate a detaliului şi exactitate a întregului, minuţie până la cruzime.

Dar poate ar trebui să părăsim acest teritoriu, comparaţia cu operele plastice, acestea sunt bidimensionale. Pe când romanul Gabrielei Adameşteanu are adâncime, este tridimensional. Ori chiar multidimesional, dacă numărăm şi dimensiunea temporală, foarte prezentă, şi dimensiunea psihologică, a personajelor plăsmuite toate viu, plauzibil pentru cititor. Fie că vorbim despre protagoniştii Letiţia Arcan şi Sorin Olaru, ca şi de personajele însoţitoare, alcătuind o memorabilă galerie (Petru Arcan, Dorina, Eleonora Oprea, Paşenka Lucaci, Titus Marga, securiştii din două promoţii Ludovic Vistig şi Adriean Bîclişeanu, cadristul Vitea Gallocik), fie că ne oprim la personajele din generaţiile anterioare, cele din familia Letiţiei, familia Branea, (Margareta, Traian, Victor, Lizica) ori cele din familia lui Sorin (Sorana Iovănescu, Nelly Iovănescu Olaru şi Virgil Olaru, Vasi Stamatiu, Anton Olaru). Toţi sunt verosimili în adevărul lor interior şi sunt convingători în relaţiile dintre ei. De aici, o puternică impresie de autenticitate, de viaţă ne-simulată, de lume însufleţită, reconstituită în integralitatea ei socială şi sufletească.

Vorbeam despre amplitudinea acestui proiect romanesc. Într-adevăr, el reconstituie trei epoci, probabil cele mai dramatice şi mai încurcate din isto