Cine n-a văzut sau revăzut vinerea trecută pe România cultural filmul din 1999 al lui Franco Zeffirelli cu acest nume are de ce să regrete. Un film nu numai subtil şi mustind de umor, bazat pe evenimente reale din Italia anilor de ascensiune a fascismului şi ai celor de război, dar şi unul plin de învăţăminte.

Povestea e următoarea: câteva englezoaice aflate la a doua tinereţe, îndrăgostite de Florenţa lui Dante, se văd puse în situaţia unor străine indezirabile de îndată ce Italia intră în război cu Anglia, dar, încrezătoare în protecţia oferită de cuvântul de onoare pe care Mussolini îl dăduse uneia dintre ele cu ocazia unui ceai protocolar, refuză să plece şi sunt internate într-un fel de lagăr. În fond, bătrânele doamne nu înţeleg nimic din ce se întâmplă în jurul lor. Valorile în spiritul cărora au fost crescute le conferă aşa-zicând imunitate la fascism, dar le împiedică să priceapă natura derivei morale şi politice a Italiei mussoliniene. În uriaşa lor naivitate, sunt oarbe. Dar, în solidele lor principii democratice, sunt animate de demnitate şi de curaj civic. O remarcabilă scenă finală ni le arată dând buzna peste soldaţii nemţi care, înainte de a abandona aliaţilor orăşelul, vor să-i dinamiteze monumentele şi, legându-se cu cablurile întinse, îi opresc de a-şi aplica planul monstruos.

De unde li se trage curajul? Simplu spus, din felul în care au fost educate. Asta înseamnă că au fost învăţate să preţuiască patrimoniul cultural, indiferent cărei ţări îi aparţine. Şi să refuze barbaria, indiferent de cine o practică. Pur şi simplu nu înţeleg de ce vor unii să distrugă bunuri care sunt ale întregii umanităţi. Şi nici de ce se războiesc între ele popoare cu care Europa ar avea toate motivele să se mândrească. Este o doză de inconştienţă în tot ce fac. Îşi periclitează viaţa cu o anumită candoare. Educaţia este aceea care le face responsa