Ştiu dintotdeauna tablourile domnişoarei Cristina* (spun "domnişoarei" din pricina unei sugestii la îndemână, venite din tărâmuri eliadeşti şi întărită, cumva, de faptul că ea e o prezenţă misterioasă şi plăcut descumpănitoare; altfel, dacă nu te laşi prins în convocări livreşti, ea e doamna Ţurlea; şi spun "dintotdeauna" pentru că pictează de când o cunosc eu, adică de cinci ani încoace). Am avut privilegiul (de fapt, cuvântul neoficial este "bucuria") să văd cum se adună, în ani, tablourile ei în casa sa din Vasile Lascăr. La început, după ce erau pictate şi rămate, mergeau, în chip de dar, spre prieteni, apoi au ajuns să străjuiască pereţii sufrageriei. Au promovat, cu intenţii decorative, în bibliotecă, în dormitor, pe culoarele casei, iar apoi au prins să se stivuiască, serial cumva, cumulativ şi deznădăjduitor, precum cărţile companionului ei de viaţă, la piciorul mesei, proptite lângă scaune sau de uşorii uşii. Am spus "deznădăjduitor", pentru că nu mai izbuteam să le văd. Pictura sa, care fusese un cadou pentru prieteni, un semn de preaplin interior sau o decoraţiune personalizată de apartament, a devenit treptat şi pe nebăgare de seamă un exerciţiu încăpăţânat de meşteşug. Isprava picturală, altfel spus, nu mai avea parte de simeze, iar asta nu doar prin deliberare personală, ci şi din lipsă de spaţiu locativ, şi era retrogradată la nivel de crochiu, de probă, de eseu, în arhive sui generis, improvizate unde nici cu gândul nu gândeai. Poate că, de fapt, aşa încep toate lucrurile serioase (nu doar artisticeşte vorbind), prin trudă, prin repetiţie, prin agitarea sistematică şi epuizantă a diapazonului. Prin acordarea zilnică a talentului la provocările momentului şi, de ce nu, ale eternităţii. Pentru că talentul, lăsat doar să fermenteze, nu va însemna mare lucru în lipsa distilărilor repetate. Mărturisesc că, o vreme, m-am gândit la intolerantul zeu al munci