Cel căruia i se spunea "Maimuţa", Keith Richards (foto 1 şi 3), mi-l evocă, până la lehamite, pe Marian Nistor (domnul acela supraponderal de la formaţia românească Savoy). E la mijloc nu doar bentiţa de pe fruntea pleşuvită şi puţinul păr cănit, tot numai inele, ci şi aerul de om bătrân în spielhosen, care se agită în public, oarecum indecent, încercând să-şi facă uitată vârsta. Desigur, asemănările se opresc aici. Richards e unul dintre marii chitarişti ai lumii, o legendă vie, interpret şi compozitor al unuia dintre cele mai longevive, mai prolifice, mai audiate şi mai bine plasate în preferinţele specialiştilor grupuri rock ale planetei (Rolling Stones s-a înfiinţat în 1962, în 1990 vânduse 200 de milioane de discuri şi figura în poziţia a doua pe lista Billboard Hot 100, iar în revista Rolling Stone a cucerit locul 4 în topul celor mai mari nume rock ale tuturor timpurilor).
La începutul lunii noiembrie, Keith a încetat să facă ce ştia mai bine (adică să cânte şi să se prefacă tânăr) şi a prilejuit unul dintre cele mai importante evenimente editoriale ale anului, publicându-şi autobiografia intitulată "Life" (foto 2). La trei zile de la apariţia ediţiei în limba engleză (trebuie menţionat că, la doar o săptămână distanţă, a urmat cea în franceză), cărţoiul de 550 de pagini (Richards nu ştie, în niciun domeniu, să umble cu jumătăţi de măsură) figura în fruntea listei de vânzări de pe Amazon, atât în SUA, cât şi în Marea Britanie. Cu o săptămână înainte, "The Times" reproducea în foileton importante pasaje din carte.
Deşi a scris volumul împreună cu prietenul său James Fox (ceea ce, ştim bine, înseamnă că Fox a scris-o, iar, el, în cel mai bun caz, a dat bunul de tipar), Richards declară că "nu a făcut în viaţa lui ceva atât de dificil", şi că "ar fi preferat, în schimb, să înregistreze zece albume". Bun, şi atunci de ce s-a mai chinuit atât? Pentru
