La vreun an după Decembrie 1989 eram gata să declar că, pentru mine, cel mai consistent câştig al revoluţiei, loviturii de stat sau ce va fi fost, este accesul la muzică. Printr-un noroc - graţie părinţilor mei, dar şi anturajului - iubesc muzica de orice gen. Asta m-a salvat oarecum înainte de Evenimente, când rock-ul bântuia mai subţire prin România. Deşi trebuie amintită seria indiană - LP-uri cu nume grele, precum Pink Floyd sau Wings, importate din India -, la care se adăugau discurile aduse (cu greu, dar totuşi) de către unul sau altul (un coleg a avut în mână "Machine Head", al lui Deep Purple, în aceeaşi săptămână în care îl anunţase Cornel Chiriac la Europa liberă), la care se adăugau benzile (cine poate uita istoricul, celebrul mag Tesla B4, care ne-a legănat adolescenţa?), care circulau în anii 70 precum casetele video un deceniu mai târziu, la care se adăugau, în fine, cele câteva discuri foarte bune ale formaţiilor româneşti - în special Phoenix pe partea de LP. Dar, una peste alta, oferta era modestă. De ascultat, ascultam Metronom-ul lui Chiriac (cu capul lipit de aparatul de radio care se lupta cu bruiajul), dar şi Cavalcada ritmurilor de la Radio România, ba chiar şi O melodie pe adresa dv. În plus, erau ceva concerte, de la legendarul, inegalabilul Festival Club A, până la apariţiile scenice separate ale Phoenix, Clasic XX, Experimental Modal Quartet, FFN, Roşu şi Negru, Olimpic 64, Sfinx, Cromatic Grup Trei şi destui alţii. Ca să nu mai vorbim despre folk, unde străluceau Mircea Florian şi Marcela Saftiuc, dar exista şi o bienală Primăvară a baladelor, unde toţi concurenţii meritau urmăriţi şi ar fi meritat să facă o carieră.

Ascultam. Dar nu aveam. Nu puteam asculta când vreau. Decembrie 1989 m-a găsit cu vreo 20 de LP-uri simfonice şi cam tot atâtea din celelalte genuri. Încât invazia care a urmat m-a făcut fericit. Mai ales că pe