Cu excepţia revistei noastre, puţine au fost consemnările care au marcat cei 40 de ani de la trecerea la cele veşnice a lui Vladimir Streinu.

A lipsit, mai ales, tradiţionala ediţie critică, prin care, în alţi ani, se obişnuia să fie comemorat un mare scriitor: azi nu prea mai există interes pentru „clasici”, iar cei capabili să realizeze o asemenea ediţie sunt şi ei tot mai puţini. Absenţa e cu atât mai stranie cu cât biografia lui Streinu, marcată de detenţie politică, interdicţie şi cenzură, şi-a pus amprenta şi asupra felului în care opera sa a fost editată, până în 1989, şi, prin urmare, o reeditare în condiţii normale se impunea de mult.

În lipsa acestei ediţii comemorative, să ne mulţumim cu una ceva mai veche, dar care nu a fost comentată cum se cuvine. Este vorba despre reeditarea unei cărţi mai puţin cunoscute a criticului, şi anume Clasicii noştri (1943), ultimul volum de autor publicat de Vladimir Streinu înainte de arestare şi detenţie. O carte ceva mai specială în bibliografia autorului, întrucât marchează începutul preocupărilor de istorie literară ale celui pe care confraţii îl considerau, mai presus de toate, un „iremediabil poet”. După 1943, istoria literară va ocupa, progresiv, un loc tot mai important în activitatea criticului, prin participarea – alături de Tudor Vianu şi Şerban Cioculescu – la proiectul Istoriei literaturii române moderne (1944), prin monografiile Calistrat Hogaş (1968) şi Ion Creangă (postumă, 1971), nu în ultimul rând, prin activitatea în cadrul colectivului tratatului academic de Istoria literaturii române (materializată în volumul al II-lea, apărut în 1973). E greu de spus, în absenţa unei cercetări biografice bazate pe documente, dacă acest accent tot mai pregnant pus pe istoria literară a fost o opţiune personală a lui Streinu sau, dimpotrivă, este urmarea unei conjuncturi politice care nu i-a