Acum câteva săptămâni simţeam că „acasă” începe să ţipe după un vârf de cuţit de scorţişoară şi trei linguriţe de esenţă de rom. „Acasă” începuse să umple liste de rubedenii uitate peste an şi de prieteni din liceu. „Acasă” scria liste de cumpărături şi încercuia cadouri posibile. Pentru cine? Pentru aceiaşi şi unul în plus. Din fericire. Refuzam să-mi imaginez bradul pentru că nu-mi părea că va trece destul de repede timpul şi mă uitam prin vitrine după primele coroniţe gândindu-mă că iar am întârziat să cumpăr una pentru mine. A venit însă 1 Decembrie şi am uitat tot: şi vanilia, şi romul, şi bradul, şi listele, şi cadourile şi întregul 2010. În loc să înot în zăpadă, mă lupt cu nămeţii de deadline-uri, în loc să mă bat cu zăpadă, mă războiesc cu secretare comode care mă urăsc înainte de a atinge telefonul, în loc să fac prăjituri, cumpăr cartofi prăjiţi şi în loc să scriu felicitări, sufoc tastatura cu tot felul de „stimaţi”. Ştiu că am nevoie de picături, linguriţe, polonic, mixer, linguri de lemn şi nucă de cocos. Ştiu că mama nu face cozonaci cu becuri şi ştiu că tata ar muri de râs dacă ar şti că mă supăr din cauza unui italian care nu participă la eveniment pentru că nu vrea să se rătăcească într-o ţară de lumea a treia. Şi ar fi crăciunesc să pot sta acasă, să scot tăvi cu mere coapte din cuptor la ora 19:00 când intră el pe uşă, să netezesc mătase şi bumbacuri, să croşetez machiaje prin budoar şi să legăn un copil cât mai am energie şi creierul nu se atrofiază. Şi ar fi şi mai crăciunesc să pot fâlfâi harnic o rochie prin casă, nu să mă încorsetez în pantaloni androgini pentru potenţialii libidinoşi care din păcate, semnează viitorul meu într-un cec pe 6 luni, şi să pun pe masă ciorba făcută de mine în loc de aberaţia gastronomică a supermarketului de la colţ. Dar cu adevărat crăciunesc ar fi un maraton de Tom şi Jerry, o bătaie cu pernele la 1 noaptea, vâj