Petiţia înaintată de mai multe organizaţii media din România împotriva includerii presei ca „ameninţare" în noua Strategie de Apărare a fost închisă, joi, de comisia de resort a Parlamentului European. Aceasta înseamnă că aducerea unei chestiuni româneşti în faţa instituţiilor europene a eşuat.
NU înseamnă însă că discuţia trebuie închisă în România. Şi nici că introducerea presei ca „ameninţare" în Strategie reprezintă cine ştie ce victorie a democraţiei. Comisia pentru Petiţii a Parlamentului European nu dă certificate de bună purtare pentru guvernelor statelor membre. Nici Comisia Europeană nu dă, atunci când spune că problema este de competenţa autorităţilor de la Bucureşti, şi nu a celor de la Bruxelles. Ea doar respectă tratatele europene, care îi conferă anumite atribuţii. Este acum rândul României să dovedească acelaşi lucru.
„Rezolvaţi-vă problemele acasă", a fost mesajul primit de România.
Atunci, să le rezolvăm! Să ne spună consilierul prezidenţial Iulian Fota care sunt argumentele pentru care se poate pune, la un moment dat, semnul egal între jurnaliştii posesori de tastaturi şi telefoane mobile şi teroriştii cu bombele în rucsacuri. Să ne spună care sunt sau care au fost campaniile ce au subminat nu credibilitatea unui om politic, nu popularitatea guvernului sau a preşedintelui, ci însăşi stabilitatea statului. Să facem, aşadar, distincţia între mizeriile de presă imputabile autorilor şi editorilor şi ameninţările la adresa statului. Golanii sunt una. Teroriştii, altceva.
Presa noastră are multe păcate. Este adesea nedreaptă, isterică, dezechilibrată, vulgară. Este şi vulnerabilă la interese de care ar trebui să se ţină departe - dar cine să fie, oare, mai vulnerabil în faţa acestora, jurnaliştii sau politicienii? Presa noastră este însă diversă. Oamenii pot alege ce să citească, să asculte sau să privească. De asemenea, ei p
