Devine evident, acum, odată cu apariţia celui de-al doilea roman al lui Marin Mălaicu-Hondrari, că prozatorul se detaşează complet de colegii de generaţie prin încrederea necondiţionată în forţele literaturii. Atât poeţii afirmaţi în jurul anului 2000, cât şi confraţii egoficţionari din proză s-au străduit să ne convingă că practicile lor nu prea au nimic de a face cu literatura, ci cu experienţa în sens larg, şi că a fi etichetat drept scriitor poate trece dintr-o dată drept un lucru ruşinos. În schimb, cărţile lui Mălaicu-Hondrari sunt, toate, pledoarii mai mult sau mai puţin mascate pentru capacitatea poeziei de a scurtcircuita biografia.

A nu se înţelege de aici că un ton emfatic-livresc pune stăpânire pe imaginarul prozatorului. Dimpotrivă. Frapantă încă de la primele rânduri ale "Apropierii" (Cartea Românească, 2010), e scriitura albă, aproape pragmatică, fără nicio alunecare stilistică. Confesiunile celor cinci protagonişti ai romanului, alcătuit mozaical, nu păcătuiesc nici prin hiperstilizare, nici prin supralicitarea introspecţiei, aşa cum ne-am aştepta de la o proză literaturizantă prin excelenţă. Livrescul e în întregime situaţional, în măsura în care literatura modelează nu atât interiorul personajelor, cât mai ales acţiunile lor exterioare. Grupul de prieteni de la Bistriţa (Adrian Petru Constantin, Florin Roman alias The Great, Dan Parfenie şi Lidia-Stăpâniţa), dar şi confraţii din Spania (Maria, Vanessa, Rafael sau Myriam), îşi trăiesc viaţa de zi cu zi într-o stare de permanentă euforie poetică. O euforie cu atât mai surprinzătoare cu cât ea se construieşte în relieful detaliilor realiste sau a desfăşurării ferm cronologice - sacadate doar de întretăierea planurilor - a romanului. Căci, deşi nu par să facă nimic ieşit din comun (în afară de senzaţionalismul traficului cu parfumuri din Spania, toate acţiunile sunt banale), aproape fiecare pe