Sunt zile în care îmi pierd speranţa şi, cu umerii căzuţi, înfrântă de evidenţa pe care insist s-o văd atunci, uitând că realitatea are atâtea feţe câte priviri arunci spre ea, îmi spun că trebuie să îmi iau zborul spre alte zări... precum păsările călătoare, cum învăţam în cilclul primar (înţeleg acum un nou sens al cuvântului „ciclu” în expresie: nu se termină, la un moment dat îl reiei – împreună cu copilul sau copiii, iar dacă eşti destul de norocos, îl faci şi a treia oară, cu nepoţii, în aceeaşi limbă. Dar asta înseamnă să fii de două ori norocos: România să nu te omoare şi să nu te gonească.) Să ne luăm adio poate de la cuibul lipit cu pământ de noi, de părinţi sau de bunici... Să ne luăm adio de la ai noştri sub ce formă a eternităţii mai sunt: aici sau dincolo... Să ne scuturăm de amintirea primului zbor, a primelor bucurii provocate de pomii înfloriţi, de muşcatele din ferestre, de ochii blajini dintre ridurile surâzătoare, de zâmbetele încurcate ale primelor încercări, de mâinile care ni se-ntind oferind ajutorul sau cerându-l, urmăriţi doar de amărăciunea revărsată în sufletul nostru de stridenţă, ignoranţă, făţărnicie, nepăsare, minciună, hoţie, sărăcie,... de urâţenia de lângă noi.

Dar păsările călătoare se întorc, chiar dacă multe cad înainte să ajungă. Iar noi nu suntem păsări călătoare... Noi nu mai zburăm înapoi. Poate că tocmai astă teamă ne ţine aici. De a nu ne mai întoarce. Un fel de laşitate, gândesc o parte dintre cei care au reuşit să-şi ia zborul. Un fel de curaj, spun cei care au rămas. Sau invers... Că realitatea are multe feţe... câte uitături.

Cu toate astea, nu am puterea să-nţeleg de ce unii dintre cei plecaţi îşi aruncă cu atâta furie gândurile înapoi, că atunci când ating graniţele explodează de ură împroşcând orice ochi care se apleacă asupra lor. Şi totuşi, un astfel de gând, zvârlit de un român de peste mări şi ţăr