„În 1840, Negruzzi avea 32 de ani, Mihail Kogălniceanu, 23 de ani, şi Vasile Alecsandri, 21 de ani.“ (Citatul este preluat dintr-un pliant aniversar al Teatrului Naţional din Iaşi, la 170 de ani de la înfiinţarea instituţiei.) În primăvara anului amintit, dar şi a vieţii celor trei, au fost cu toţii numiţi directori ai proaspăt născutului teatru cu două companii, una franceză şi una română, cu 25% obligaţie de „moldovenitate“. Sigur, un teatru „naţional“ reprezintă, într-o bună măsură, obsesia identitară (să tot avem vreo şapte obsesii şi jumătate, la ora actuală, ca să parafrazez un brav soldat, tot să ne dorim 70% muzică autohtonă pe la posturile de radio… – nu că acelaşi termen, „identitate naţională“, integrat în titulatura unui minister, ca-n Franţa, ar fi mai breaz –, în definitiv, am pornit umăr la umăr şi obsesie la obsesie şi-o ţinem tot aşa), dar e de notat că, sub domnia lui Mihail Sturdza, om subţire, cultivat, rusofil, dezrobitor de ţigani şi ctitor de şcoli şi de şosele, altfel iritat de avînturile revoluţionare, neobosit strîngător de bani şi cu loc de veci la Baden-Baden, actul cultural de vîrf presupunea şi orientarea către resurse energetice „de ultimă generaţie“. Trecut-au anii, nava a tot plutit ba pe val, ba pe resac, iar acum, Naţionalul ieşean e din nou (şi cam de mult) tot ca-n prag de înfiinţare, şantierul sediului-monument ameninţînd să apuce cam aceeaşi vîrstă cu aceea de azi a teatrului. Ce ar trebui? Un alt Mihail Sturdza? Un alt triumvirat a cărui vîrstă însumată să fie egală cu vîrsta per capita a unora dintre directorii de teatru din România? Pînă una, alta, cum să zic, nu de binale mă tem, ci de veşnicia lor… De veşnica lor mahala la care, cred, s-a gîndit şi Dragoş Buhagiar concepînd scenografia unuia dintre cele două spectacole ale miniturneului de la Odeon al Naţionalului ieşean, ambele avînd drept ţintă clasa de mijloc – zo