Tinere domn,

Ştiu că nu mai eşti chiar atît de tînăr (unii zic că nici domn nu prea...), dar prefer această formulă, oarecum detaşată, oarecum condescendentă, însă foarte potrivită cu cele ce urmează. A, şi încă ceva: prefer „tinere domn“ pentru că are şi o notă de generalitate, vei observa că nu-ţi voi pomeni numele, pentru că, sper, cele ce vor urma sînt adresate tuturor tinerilor aspiranţi la titlul de scriitor. Să ştii că a durut. Treaba aia cu făcut publică o parte din conversaţia noastră de pe mess... a durut. M-e teamă de-acum înainte să mai vorbesc cu tine, mi-e teamă să nu ajungă şi viitoarea noastră conversaţie în spaţiul public. Şi nu vreau, chiar nu vreau să mă cenzurez cînd vorbesc. Nu vreau, înţelegi? Cuvintele sînt libere şi dă-mi voie să mă cred scriitor, adică unul care lucrează cu vorbele, unul care nu există fără ele, iar dacă ele trebuie să aibă gardieni... înseamnă că nici eu nu mai sînt cine cred că sînt. Aşa ceva – ceea ce ai făcut tu – nu se face. Niciodată. Cu nimeni. Dacă ţi-ar ajuta la ceva un fragment de scrisoare, de conversaţie, buna-cuviinţă cere să-l întrebi şi pe celălalt dacă este de acord să faci public ceva care, se presupune, este o chestiune particulară. De data asta ai comis-o, aşa că acum ţi-o spun pentru viitor, pentru viitorul tău de scriitor, dar şi pentru viitorul tău în general. Tinere domn, Cînd participi la un cenaclu şi îţi expui opera (lucrul e valabil şi mai tîrziu, cînd o vei face publică on-line sau pe hîrtie) ar trebui să ştii că s-ar putea să se exprime, vizavi de ea, tot felul de păreri. Justificate sau nu. De bună-credinţă sau izvorîte din ciudă, invidie, bătaie de joc, neînţelegere, interese de grup etc. Dacă cenaclul e pe Internet, e simplu: scrii tot ce-ţi trece prin cap (n-ar trebui, dar o faci, convins fiind că te aperi, că pui lucrurile la punct etc.) şi, în aceste condiţii, îţi permiţi să spui