Vă e dor, astăzi, de o poezie-poezie, ca pe vremuri ? Citiţi, atunci, din cartea Alcool, următoarele:

„«Unghia roză în spuma berii».

Atât am scris.

Pentru ca mai târziu (prin aprilie)

pe terasa restaurantului,

pe când ne străduiam să

respingem o anumită definiţie a

poeziei

(definiţie care, pe măsură ce era

înlăturată, devenea tot mai

convenabilă),

să ameţesc brusc văzându-i

degetele piciorului (grăsuţe şi

neastâmpărate)

ieşind prin sandala decupată şi

îndreptându-se spre piciorul

mesei.”

Iar asta nu pentru că aş fi avut

senzaţia că lucrurile se repetă,

ori că ele, stând pe loc, sunt date

o dată pentru totdeauna,

ci fiindcă neputinţa noastră era

evidentă, iar eşecul limpede,

în faţa Întregului ce răbdător,

chiar cu anume blândeţe,

nu făcea altceva decât să-şi

amâne părţile.

Era, deci, evident că degetele ei

(roze, unghia ca botul de şoricel),

active, voind să ajute la victoria

noastră în dezbatere,

degetele ei, chiar dacă ar fi fost

un cârd de şoareci înfometaţi,

nu ar fi reuşit niciodată să roadă

piciorul de fier al mesei de fier.”

(p. 46)

Aceasta pare să fie noua artă poetică a lui Ion Mureşan. Cât de nouă, rămâne de discutat. Fiindcă ea vorbeşte, în fond, despre imposibilitatea propriei înnoiri conceptuale. Singura definiţie a poeziei pe care autorul cărţii Alcool o cunoaşte bine e poezia însăşi. Are dreptate Mihail Vakulovski să observe (într-un studiu foarte interesant, despre care voi scrie mai aplicat săptămâna viitoare) că, exclusiv în ceea ce priveşte alonja teoretică, Mureşan e de-a dreptul rudimentar, ideile lui rezumându-se la un democratism copilăresc. „Sufletul omului este foarte folositor omului”, afirmă el ritos