Am fost întrebat odată, luândumi- se un interviu, dacă am dat, pe când scriam cronici de întâmpinare, judecăţi de valoare greşite, nedreptăţind prin aceasta vreun scriitor.

Am răspuns că trebuie să fi dat, oricărui critic i se întâmplă. Dintre muritori, numai Papa este infailibil. Atât că nu am greşit cu intenţie. Şi am greşit mai ales prin supralicitare, încurajând excesiv. Mi-am dat seama ulterior.

Mi s-a întâmplat să dau totuşi şi note prea mici. Am întâmpinat cu destule rezerve, de pildă, în 1970, romanul lui Radu Petrescu, Matei Iliescu, primit de alţi critici mult mai bine, chiar ca un eveniment. A şi luat de altfel în acel an premiul pentru debut al Uniunii. Mie mi s-a părut literar prea vechi, prea ancorat, ca procedee, în interbelic, o revenire, după proletcultism, la ceva ce mai fusese spus şi cam în acelaşi fel. Eu eram de altfel atunci mult mai deschis către inovări şi experimente, îi sprijineam pe onirici, şi mult mai puţin către ceea ce propunea Radu Petrescu, adică, aşa cum mi s-a părut, o revenire la construcţia solidă şi la realismul epic. Am scris ce credeam şi Radu Petrescu mi-a mulţumit rece pentru cronică, prin telefon. Mi-a mulţumit totuşi, comportându-se ca un om de lume, ceea ce şi era. „Mi-aţi citit cartea”, mi-a spus, „aţi scris despre ea un articol, vă mulţumesc.”

Mi-am amintit această veche întâmplare când am citit zilele trecute al doilea volum din Jurnalul lui Radu Petrescu (1971-1976), publicat în 2009 de Editura Paralela 45. O lectură care m-a ţinut prizonierul ei până am terminat-o, cu o mulţime de portrete şi scene vii, cu nenumăratele reflecţii incitante despre scris şi citit, despre arta romanului, despre muzică şi pictură, cu atâtea inechivoce referiri la sine şi la contemporani, la persoane iubite sau antipatizate, văzute cu simpatie sau cu răutate şi sarcasm, un mare spectacol de trăiri i