Liderul ţărănist Corneliu Coposu (primul din stânga) credea că liberalizarea preţurilor putea fi evitată prin crearea unor „condiţii de funcţionare a legii cererii şi ofertei” / Foto: Arhiva personală Dumitru Iuga Simbol al capitalismului în gândirea leninistă era piaţa liberă. Nu întâmplător în destructurarea regimurilor construite pe temelia proprietăţii etatizate eficientă şi suficientă a părut liberalizarea preţurilor. O terapie de şoc care, s-a crezut atunci, ar fi calea directă către economia de piaţă. În scurtă vreme, decizia luată de guvern în toamna lui 1990 a destrămat euforia post-revoluţionară. A fost criticată, la scurtă vreme şi de reprezentanţii puterii şi de cei ai opoziţiei. Cale de întoarcere nu mai era însă!
Întrebat acum asupra contextului şi consecinţelor liberalizării preţurilor, profesorul Vladimir Pasti (foto) – consilier al prim-ministrului Petre Roman până în toamna lui 1990, când a devenit consilierul preşedintelui Ion Iliescu, ne-a declarat următoarele: „Discuţiile despre liberalizarea preţurilor au început încă din 1990. În toamna lui 1990 a devenit clar că preţurile nu mai puteau fi subvenţionate pentru a le menţine la nivelul de până atunci: pe ansamblul industriei cheltuielile ajunseseră mai mari decât încasările. Începând cu toamna lui 1990, preţurile au început să crească şi, pentru a ţine pasul cu această creştere, au început să crească şi salariile, dar într-un ritm mai lent.
Prevăzute erau trei consecinţe: hiper-inflaţia (în 1991, rata inflaţiei anuale a ajuns la 170%, iar în 1992 la 210%, în 1993 la 256%); sărăcirea populaţiei (la sfârşitul lui 1993, salariaţii pierduseră deja 41% din salariu); creşterea şomajului (România a pierdut, în 1991 şi 1992, 1,3 milioane locuri de muncă). Foarte interesante sunt însă consecinţele neprevăzute în teoriile autoreglării pieţelor. În primul rând, managemen
