Total diferiţi ca stil, concepţie, manieră de lucru, posibilităţi de exprimare, cei trei artişti de care ne vom ocupa aici, sculptorii Dumitru Şerban, Andrei Uncruţ şi Ştefan Călărăşeanu, care au pus coroana de aur pe evenimentele plastice expoziţionale din toamna aceasta în vestul ţării – unul la Arad şi ceilalţi doi la Timişoara – sunt totuşi legaţi de un fir, pe care, dacă n-ar fi atât de uzitat, de tocit termenul, l-am numi ca fiind comun originii lor ancestrale.

Dumitru Şerban vine din Câmpia Română, cea care a fost odată plină de codri înalţi de stejari, iar mai apoi vălurită de grâul de aur, peste care se pulverizează cerul înstelat, toate la un loc construind un peisaj greu de acoperit cu imaginaţia, totdeauna dornic de semnele mişcării, ale căutării unui loc de care să se agaţe privirea. Nu altfel ne închipuim că se vor fi gândit altădată egiptenii să-şi construiască piramidele în vântul împrăfoşat al deşertului, de cum o face sculptorul amintit mai sus, când gândeşte să câştige, pentru privitorul de aici, o înălţime oarecare, aşezată pe traverse lungi de lemn. Locul lor de aşezare rămâne câmpul vizual deschis, un fel de aşteptare, prin care trebuie să ajungi, fără să crezi cumva că-ţi va fi de folos apropierea, în meditaţie. Şi, totuşi, piramidele sale tocmai pentru aceasta sunt făcute, rup depărtările şi dau răgaz aşteptării. Piesele puţine, dar grele, aşezate în expoziţia de la Arad, parcă nu-şi găseau locul în acele săli joase; erau doar scoase în avanscena atelierului, înainte de a porni spre pieţele publice. La vernisare, criticul de artă Alexandra Titu remarca vigoarea plastică prin care Dumitru Şerban readucea în cotidian viziunile unei copilării primordiale, când carele ţărăneşti, care traversau câmpiile dunărene, nu erau altceva decât oglindirea Carului Mare şi a Carului Mic de pe bolta cerească. Reprezentările plastice ale acestor