„De ce huiduim? Pentru că ei stau în maşini şi habar n-au ce se-ntâmplă afară, cum trăim noi, ceilalţi!“

Cam astea au fost, în rezumat, vorbele, la Realitatea TV, unei cetăţene din mijlocul unui grup care, de Ziua Naţională a României, l-a huiduit pe premierul Emil Boc, după ce acesta a salutat garda de onoare. Să se observe că femeia n-a zis „el", ci „ei", prim-ministrul nefiind decât personificarea, ca ţap ispăşitor, unei întregi clase politice, nu numai a celei aflate la Putere, ci, îndrăznesc să spun, şi a Opoziţiei. Fiindcă asta simte cetăţeanul simplu: că între el şi cei care-l reprezintă s-a căscat o prăpastie pe care n-o mai poate umple sau traversa nimeni, nici măcar mişcarea sindicală, prea slabă şi măcinată de orgolii fratricide.

Iar toate măsurile astea prin care Puterea îţi ia cu două mâini şi-ţi dă iluzia - ca în cazul concediilor de maternitate - că o să-ţi ofere în viitor mari compensaţii, îmi aduce aminte de o întâmplare pe care am trăit-o la Cannes, în 1992, cu ocazia premierei filmului „Balanţa" al lui Lucian Pintilie. Stăteam într-o seară pe „Croazeta" şi fumam „Carpaţi fără" de Sfântu Gheorghe, din care aveam în geantă vreo două cartuşe. Atras probabil de odoarea necunoscută pentru el, s-a apropiat de mine un negru, care n-arăta a clochard, a vagabond, fiindcă era îmbrăcat bine, şi m-a întrebat respectuos ce fumez. Nu ştiu ce mi-a venit să răspund: „Canabis roumain". Negrul a făcut ochii mari, iar eu i-am oferit o ţigară. A tras două fumuri şi a rămas încântat, cu ochii în zare. Drept consecinţă, i-am vândut două pachete de „Canabis fără" de Sfântu Gheorghe cu cincizeci de franci. În serile următoare l-am văzut pe „Croazeta" palpând discret ţigara şi trăgând cu nesaţ din iluzoriul stupefiant românesc.

Cam aşa e şi-acum la noi: una e realitatea de care vorbim, alta fumează Guvernul.