Cu câteva zile în urmă, TVR a luat pulsul cetăţenilor într-o problemă dintre cele mai arzătoare: ce părere au despre liberalizarea pieţei forţei de muncă? Sursa: CODRIN PRISECARU
Proporţia celor care nu o doreau faţă de cei care ar fi privit- o cu ochi buni era de 3 la 1. Răspunsul este dezamăgitor, dar nu surprinzător: după patru decenii de retorică "muncitorească" şi încă două de evoluţii ameţite, nu e de mirare că oamenii se tem de competiţie - oricât de benefică ar fi ea - şi preferă să o evite.
Nu e mai puţin adevărat că este chiar dificil să-i explici unui cetăţean faptul că, dacă angajatorul are posibilitatea să concedieze mai uşor un salariat, câştigă nu numai angajatorul, ci şi economia, iar în final - ei, da! - este mai bine chiar şi pentru cel dat afară… Este greu să dovedeşti că "barierele la ieşire se transformă instantaneu în bariere la intrare" - o exprimare mai păsărească pentru un fapt cât se poate de simplu: dacă angajatorul nu poate da afară (şi la noi chiar că nu poate!) nici nu se va grăbi să angajeze pe cineva, ratând cu siguranţă oportunităţi de afaceri, dar evitând să se lege la cap când nu-l doare. Ceea ce nu prea se spune la noi este că, în ultimii ani, mai cu seamă sub presiunea dezvoltării pieţelor din ţările emergente, dar şi ca urmare a crizei, şi ţările bogate europene au adoptat măsuri serioase de liberalizare a pieţei forţei de muncă, în cele trei componente majore ale acesteia: angajările pe durată determinată, disponibilizările individuale şi cele colective.
Exemplul cel mai edificator este Germania - o ţară după care ne-am inspirat, acum 10-15 ani, când a fost vorba să apărăm drepturile angajaţilor, dar la care nu ne mai uităm deloc de când aceasta a adoptat, fără tam-tam, dar foarte metodic, măsuri ample de liberalizare a pieţei muncii - iar asta chiar în plină criză economică, în scopul depăşirii
