Deunăzi, un amic mi s-a arătat revoltat de faptul că în şcoala românească încă se mai studiază (cât se mai studiază) clasicii literaturii române. "La ce bun să mai citeşti astăzi pe Agârbiceanu, pe Vlahuţă, pe Creangă, Brătescu-Voineşti, Alecsandri & Co? " Întrebarea nu merita răspuns, aşa că n-am răspuns.
Peste un timp, fata mea cea mică (e în clasa a IV-a) mi-a spus că are de făcut un rezumat al poveştii cu Vasile Porojan. I-am găsit proza şi i-am dat-o s-o citească. Şi, dacă tot îl ştersesem de praf pe Alecsandri, am recitit-o şi eu. Zice autorul: "Am pierdut în zilele trecute un tovarăş de copilărie care purta un nume mai mult de şatră decât de salon, căci se numea Porojan! El a fost unul din robii noştri, ţigan lingurar de soiul lui, însă pitar de meserie." Mi-am amintit ca prin ceaţă cum se juca boiernaşul Vasile (al lui Alecsandri) cu ţiganul Vasile (al lui Porojan) şi cum înalţau ei zmee, şi cum ţiganul, mai voinic, lua apărarea gălbejitului de stăpân al său când alţi copii voiau să le fure zmeul.
Am citit mai departe: povestea cu zmeul era la locul ei. Am citit şi mai încolo: "După moartea părinţilor mei, am eliberat toţi robii noştri, voind astfel să recunosc amicia lui Porojan pentru mine. Frumoasă zi a fost aceea când, din balconul casei de la Mirceşti, am declarat ţiganilor adunaţi că sunt liberi! Că nu li se vor mai lua copiii pentru a fi crescuţi şi deprinşi ca servitori în casa boierească şi că pot să meargă unde le place fără împiedecare din partea nimănui." Istoria e adevărată: la 1854, după moartea tatălui său, Alecsandri şi-a slobozit toţi robii ţigani pe care-i moştenise.
Mai departe: "Toţi, părăsindu-şi bordeiele, plecară a doua zi cu tot avutul lor ca să meargă... Unde?... Nu o ştiau nici ei, dar se porniră ca să calce peste orizont şi să afirme dreptul lor de oameni liberi... Laia se opri la cea întâi crâşmă, pentru ca să c
