După un debut fulminant la o vârstă când alţii încep deja să facă bilanţuri, Ioan Es. Pop a înţeles repede cât de amăgitoare este gloria aici, la Porţile Orientului, într-o literatură în care laudele se împart, cu lejeritate, aproape oricui, fără prealabile piruete hamletiene. De aceea, în loc să-şi trăiască triumful şi să iasă iute în faţă, cum l-ar fi îndreptăţit comentariile tuşante venite din toate părţile, poetul a preferat înţeleapta rezervă, jenat niţel, însă şi amuzat de zarva iscată în jurul numelui său, de parcă ar fi fost vorba despre altcineva, despre un străin, bizar uzurpator al propriei persoane.
Instalat confortabil într-o expectativă ironică, prielnică observaţiei, şi-a camuflat nemulţumirile şi revolta în masca unei perfecte afabilităţi. În atitudinea aceasta aparent defensivă se descifrează lesne superioara detaşare a unui spirit tolerant, maliţios fără răutate, lipsit de puseuri justiţiare, benign în fond, de o subtilitate înflorind ades într-un zâmbet care pe mulţi îndrăzneţi îi va fi făcut de ocară.
Discret şi politicos, lipsit de orgoliul strident al insului resentimentar şi mereu pus pe harţă, autorul a primit cu recunoştinţă şi modestie, fără iluzii, omagiul vocilor de prim-plan ale criticii, concretizat în distincţiile râvnite de întreaga breaslă (Premiul USR, Premiul Academiei etc.). Păţit, maramureşeanul exilat în Capitală (şi nevoit să pună umărul, pentru a supravieţui, la ridicarea monstruosului edificiu al Casei Poporului) ştia cu ce preţ se plăteşte luxul de a trăi exclusiv din scris. Şi, spre onoarea sa, nu a consimţit la asemenea jertfă. Nu şi-a vândut condeiul, dar nici nu l-a pus în cui, excedat de inutilitatea păguboasei îndeletniciri. Stau mărturie volumele publicate, într-un ritm constant, din 1994 (când apărea ieudul fără ieşire) încoace: porcec (1996), pantelimon 113 bis (1999), podul (2000), petrecere de
