Profesor, cercetător şi critic de teatru, doctor în studii teatrale, Octavian Saiu îşi sărbătoreşte mâine ziua de naştere. La mulţi ani!
„Trăind de ceva vreme departe de casă, fără să mai pot avea pe deplin un «acasă», am început să privesc lumea cu o anume detaşare. E darul cel mai de preţ, mi se pare, să alegi să fii străin oricărui loc, fiindcă îţi construieşti un fel de spaţiu personal, compensatoriu. Pentru mine, România reală e încă un mister, pe care nu încerc să-l desluşesc, fiindcă asta ar însemna, implicit, să rămân ancorat în universul imediat, cotidian, cu toată demenţa ritmurilor lui.
Prefer să mă distanţez – şi la propriu, şi la figurat. La propriu, atunci când caut mereu alte locuri, din Cuba comunistă şi contradictorie până în Japonia majestuasă. La figurat, când uit că televizorul există şi îmi trasez un fel de geografie intimă, cu săli de teatru, cu prieteni, cu biblioteca mea, cu UNATC-ul iubit, unde am studenţi minunaţi. Şi aşa, reuşesc să iubesc România, fără să cred că o trădez, dar fără să mă apropii prea mult de ea, atât de mult încât să-i văd toate neajunsurile. E un privilegiu, ştiu. Un fel de răsfăţ, pe care mi-l îngădui. Într-adevăr, am motive să zâmbesc prin ceaţa deasă a acestor vremuri.
De curând am trăit două mari bucurii, care într-un anume sens îmi rezumă condiţia: apariţia unei cărţi în engleză şi a alteia în româneşte. Prima e traducerea volumului publicat în 2008, la Nemira, «În căutarea spaţiului pierdut». Cealaltă e un eseu despre mitul Fedrei, personajul cel mai enigmatic din galeria feminină a teatrului. La lansarea de la Londra a cărţii despre spaţiu, a fost prezent marele shakespearolog Stanley Wells, o adevărată instituţie de cultură. La Bucureşti, când am lansat volumul despre Fedra, publicat la Editura Paralela 45, l-am avut alături pe Silviu Purcărete. Pentru un om ca mine, care se refugiază
