Se numeşte Jean Bruno Wladimir François-de-Paule Le Fèvre conte d’Ormesson. Semnează Jean d’Ormesson. I se spune Jean d’O.

Gânduri cu o încărcătură de idei şi de cunoştinţe, de experienţe personale şi de observaţii, de întrebări exprimate sau subînţelese, de dileme şi frământări vechi şi actuale pe măsura impresionantei genealogii pe care o oglindeşte numele moştenit sunt formulate cu o nonşalanţă, o simplitate, o detaşare, o autoironie în ton cu numele de doar şase litere plus un apostrof atribuit de prieteni. Semnătura lui de ziarist şi de scriitor este marca înregistrată a unei proze inconfundabile: spirituală, elegantă, sprinţară, liberă de orice convenţii şi nerespectuoasă cu împărţirea literaturii pe genuri, un nesfârşit badinaj în care persoana unui autor prea orgolios pentru a arăta că se ia în serios joacă totdeauna un rol central, iar temele cele mai grave, marile probleme ale vieţii, filosofiei, moralei, sunt abordate fără emfază, parcă în treacăt, parcă în glumă. Nimic esenţial nu rămâne însă nespus de către doctul dar deloc pedantul causeur care crede că are – ca şi personajul din folclorul chinez invocat în titlul mai vechiului său „roman”, Vagabondul care trece sub o umbrelă găurită – , vocaţia fericirii.

Am pus cuvântul roman între ghilimele, pentru că Jean d’Ormesson a scris „roman” pe coperta tuturor sau a aproape tuturor celor 34 de cărţi pe care le-a publicat până la vârsta de 85 de ani, dar niciuna dintre ele nu este un adevărat roman. Fiecare scriere a lui este un amestec de naraţiune, confesiuni, digresiuni literar-filosofice, anecdote şi alte ingrediente ale bavardajului erudit şi zglobiu pe care ne-am obişnuit să-l considerăm tipic franţuzesc. Am citit doar vreo patrucinci dintre ele, l-am urmărit însă o vreme şi în ziarul Le Figaro pe care l-a condus după 1970 şi în care mai scrie şi astăzi şi cred că merită mai