Sub imboldul de a ţine un curs opţional la Facultatea de Filosofie din Bucureşti, Cristian Iftode (doctor în Filosofie din 2007) a pus pe hîrtie versiunea lui scrisă, hotărîndu-se apoi să-l publice în volum.
Tema prelegerilor (ţinute în 2009) are aparenţa unui iremediabil poncif: filosofia ca mod de viaţă, aşadar cum faci ca dintr-un şir de meditaţii terne să naşti o atitudine; cum faci ca viaţa să fie ceva mai mult decît masticaţie, fornicaţie şi peroraţie vanitoasă, ridicîndu-se la pragul unui etos care, înzestrat cu o direcţie de gînd, să poată da sens şi masticaţiei, şi fornicaţiei, şi peroraţiei.
Tema e insidioasă şi spinoasă: insidioasă, fiindcă induce în eroare prin banalitatea ei, prima înclinaţie fiind să spui că în ea se ascunde o trufie a breslei, profesorii vrînd să facă din filosofie ceea ce ea nu poate fi: o tehnică a vieţii. Mai mult, ca o disciplină abstractă să devină o călăuză sapienţială, trebuie ca în ea să fie latentă o virtute terapeutică, caz în care filosofia devine o medicină a minţii. De aceea, orice exerciţiu spiritual urmăreşte fie detaşarea de lume, fie lepădarea de patimi. Acesta e cazul stoicilor, al epicureicilor şi al gînditorilor creştini: încercări bine intenţionate de a stăpîni iraţionalul vieţii prin subtilităţi meditative.
În al doilea rînd, tema e spinoasă fiindcă e un amănunt discutabil dacă viaţa poate fi trăită sub rigoarea unor reguli macre, pe care să le aplici in vivo cu acribia cu care dai reţete în cazul bolilor. A cădea pe gînduri înnebunit de absurdul lumii e o trăire curentă şi universală, şi nimeni nu a devenit gînditor rumegîndu-şi neputinţele în efortul de a scăpa de ele prin soluţii raţionale.
De aceea, e o naivitate să credem că, pus în faţa unei drame, filosoful scoate din mînecă o schemă şi o domoleşte imediat prin transfigurare speculativă. Dacă în asta ar s
