Alex. Leo Şerban: Dragă Andrei, am citit amîndoi un text de pe site-ul “de stînga” criticAtac, în care autorul (Florin Poenaru pe numele lui) porneşte de la rîsetele din timpul premierei Autobiografiei lui Nicolae Ceauşescu şi ajunge la moartea lui Adrian Păunescu, trecînd prin noul cinema românesc. (Mărturisesc că n-am citit ultima parte pentru că nu ma interesează Păunescu, nici măcar post-mortem.) Lucrul care m-a indispus (ca să nu zic “indignat”; plus că “indispus” e chiar cuvîntul (înduioşător) folosit de Eugène Ionesco într-o scrisoare către Ceauşescu: “Nu vă daţi seama că indispuneţi poporul român?” Bun, părerea mea e că poporul român se naşte gata indignat, dar închid paranteza) – lucrul care m-a indispus, deci, este că argumentele lui Poenaru deschid încă un cîmp de atac împotriva filmului românesc made in Puiuland...

Care va să zică nu era destul că acest NCR (= nou cinema românesc, sintagmă pe care o prefer celei de “nou val”) este criticat ba că e minimalist, ba că e mizerabilist, ba că “nu e comercial”, ba că e doar “pentru critici şi snobi” - în fine, cunoşti această arie, cîntată pe multiple tonuri -, mai trebuia să fie “criticatacat” - si dinspre Stînga, deci – pentru că ar fi, vezi Doamne, “autocolonial”! Adică (asta e teza lui Poenaru), cineaştii noştri (ăia buni: Puiu, Mungiu, Porumboiu şi Muntean, dar Poenaru îi aminteşte – de fapt – pe toţi care fac film viabil în România) îşi vor fi “însuşit”, volens-nolens, “privirea Celuilalt” (= a Occidentalului, ni se precizează) şi, privind realităţile româneşti fix la fel, livrează Occidentului ceea ce Occidentul vrea să vadă.

OK, las la o parte “amănuntul” că nu e vorba doar de Occident, noile filme româneşti avînd succes şi în Orient, în America de Sud, ba chiar şi în fostele ţări comuniste etc.; las la o parte şi “paradoxul” că, nu ştiu cum se face, dar străinii care le văd sînt mai curîn