Am ezitat mult inainte de a va expedia aceste randuri, teama fiindu-mi sa nu par cumva patetica.
Dar cum viata insasi este uneori patetica, iata ca vi le trimit.
In vara anului trecut, intr-o zi torida, ma aflam in Ploiesti, aproape de frumoasa si impunatoarea Catedrala a orasului. La doi pasi de mine, zaresc o batrana doamna, cazuta pe asfalt. Ma apropii repede si dau sa scot din poseta telefonul mobil, spre a chema ajutor. In acel moment, picat ca din cer, se apropie un baiat de cel mult 13 ani. Mergea pe role, purta un tricou alb cu rosu, pe spatele caruia era imprimat numele unei asociatii (regret mult ca nu i-am retinut denumirea). Cu o atitudine ferma, ce tradeaza experienta unui "profesionist" (in timp ce eu ramasesem tintuita locului, cu telefonul in mana), copilul o intreaba pe doamna cum a cazut, daca s-a impiedicat sau a ametit, daca se poate ridica, daca s-a lovit la cap - cum o cheama, ce varsta are. Formeaza 112 si solicita Salvarea. Se prezinta (il cheama Dragu Ion, si sper ca daca va citi aceste randuri, sa nu se supere ca-i divulg identitatea). Spune la telefon numele asociatiei din care face parte si un numar de cod. Calm si sigur pe el, relateaza cazul si locul in care se afla bolnava.
Cum a aparut acest pusti exact la locul si momentul potrivit, nu-mi voi putea explica niciodata. Stateam, in continuare, pironita pe trotuar, perplexa, uimita peste masura de ce vedeam in fata ochilor. Si ce vedeam?! Un copil care, in loc sa-si piarda timpul cu mingea pe maidan sau la jocuri pe calculator, face parte dintr-o organizatie, probabil de intrajutorare umana, isi cunoaste si indeplineste prompt sarcinile (cert, nu se afla la prima lui "misiune"). Dupa ce isi inchide telefonul, eroul meu zboara la farmacia alaturata si-i aduce victimei un pahar cu apa. Ambulanta soseste cu sirenele ei datatoare de speranta. Bolnava este asezata pe targ
