Am convingerea ca tinarul Dorinel Zeciu era un pion pornit pe zidirea unei alte Romanii si regret ca nu a fost urmat de toti ceilalti ca el in aceasta uriasa sarcina, abandonata in prezent. Pacat, mare pacat! Imi amintesc de perioada nasterii pasiunilor politice la noi, romanii, cind credeam ca parcurgem un drum pe care francezii il traisera ceva mai dramatic, pe timpul lui Robespierre. Eram convins ca ratacirile, derutele, intransigenta erau rapid trecatoare, intr-o perioada de timp suportabila. Eram uluit de pasiunea animalica, primitiva a tatei Adela, care imi spunea, mimind miscari cu batul in care se sprijinea: - Daca vine Coposu la Ghireni (Cotusca), uite asa ii pisez capul cu sapa. Cu gura pungita rau, cu ultimii doi dinti gata si ei sa fuga de la cotoroanta, mimind cu batul cum ii piseaza capul lui Coposu, tata Adela rinjea animalic, reusind sa prezinte vederii cea mai sinistra si dezgustatoare fiinta vie pe care am vazut-o vreodata. - Dar il cunosti, tata Adela? - Ehe-he, il stiu eu, fulgera cu venin improscat din belsug in jurul ei. Sigur, tata Adela avea un vot si Gabriel Liiceanu avea si el tot un vot. Democratia nu-i perfecta, dar o alternativa mai buna nu exista. Cind am inceput serialul cu directorii comunisti, ma asteptam, in mod firesc, sa primesc reactiile celor de teapa tatei Adela. Dupa calculele mele, trebuiau sa fie multi, chiar foarte multi, si logica sa le lipseasca cu desavirsire. Aveam unele dubii in ce priveste logica lor, dar am constatat ca structura si prototipul matusii mele, tata Adela, este prezent fatal in jurul nostru si preferat inca de foarte multi. Este clar, directorii prezentati de mine erau comunisti, sau, mai precis, erau membri ai PCR. Eu n-am fost membru PCR, aveam originea sociala nesanatoasa, dar cei mai straluciti colegi ai mei au fost membri PCR. Aproape fara exceptie, actualii membri ai Academiei Romane erau membri PCR