Una peste alta, a mai trecut un an şi uite că vine din nou Ziua Naţională a României. A României, nu a românilor, să ne înţelegem. Celebrăm, ca întotdeauna, statul, şi nu cetăţenii; o abstracţiune, nişte instituţii mai mult sau mai puţin funcţionale, nu oamenii vii care dau consistenţă (şi încasează ponoasele) ideii de România.

Înainte de a fi orice altceva, România a fost o noţiune. Ea a fost visată cel puţin câteva decenii înainte de a deveni, la 1881, în calitate de denumire oficială a statului condus de Carol I, o realitate consistentă. Faptul că, la 1 decembrie 1918, statul cu acest nume s-a rotunjit, devenind - vorba lui Blaga - „România dodoloaţă", a dat reliefuri geografice şi teritoriale mai ample şi mai reprezentative statului respectiv, al nostru, dar a adus şi o masă de populaţie bogată, a însemnat şansa unei definiri mai nuanţate şi mai adecvate, prin înnoire, a conţinuturilor care o reprezentau.

Aici însă România, aşa cum fusese ea concepută de gânditorii fondatori ai generaţiei paşoptiste, nu a mai făcut faţă cu aceeaşi eleganţă noilor teme ce i se aşterneau în faţă. În perioada interbelică, statul de la Bucureşti a căutat, fără să găsească, modalităţile adecvate de a face faţă complexităţii ivite în noua conjunctură. Vechea minoritate evreiască, socotită periculoasă în Regat, s-a văzut acum flancată de noile grupuri minoritare ardeleneşti şi bucovinene (maghiari, germani şi ruteni) sau basarabene (ruşi). Apelând la reţeta dinainte ştiută, statul român a încercat restrângerea drepturilor, marginalizarea şi presiunile loialiste, în locul unor tactici ale cooptării persuasive. El nu s-a dovedit mai flexibil nici cu jumătatea feminină a populaţiei sale, acordându-i acesteia dreptul la vot târziu, abia în 1938, la finalul României burgheze. Faptul că decizia se lua prin constituţia care instaura primul regim de dictatură românească - a