Foto: Loreta Popa Voiam de mult timp să vizitez Sibiul şi eram entuziasmată că fusese ceva spontan. Joi am aflat că trebuie să ajung vineri seară şi să stau două zile. Din nevoia de a scăpa puţin de stres şi aglomeraţie şi cu gândul că, în sfârşit, o să am două zile şi de odihnă, printre altele, m-am gândit să nu plec cu maşina, să nu conduc atâtea ore pe Valea Prahovei, care ştiu că este în construcţie şi supraaglomerată. Plină de energie, am început să caut trenuri şi hoteluri. Mă gândeam să ajung cât mai repede şi să stau în cel mai relaxant hotel sibian, undeva în Piaţa Mare. Optimistă şi nerăbdătoare, mi-am rezervat loc în singurul tren („săgeata albastră”) care mergea la Sibiu, cu plecarea la ora 1:50 pm, vineri.
M-am mirat că făcea în jur de şapte ore. Într-adevăr, nu am mai călătorit cu trenul de 20 de ani în România, dar îmi imaginam ceva asemănător, măcar ca şi confort, cu trenuri obişnuite din Anglia sau Finlanda (cu care am călătorit). În fine, m-am aflat în tren cu un minut înainte să pornească, dar timp de zece minute (deşi aveam loc rezervat), m-am chinuit să pătrund printr-un zid gros de oameni care stateau precum ciorchinele în picioare în dreptul uşilor şi în calea de acces către scaune. Nu puteai să îţi mişti genunchii, dar să întinzi un picior. Nu puteai nici măcar să îţi deschizi un laptop, pentru că, oricum, erau oameni şi pe jos, şi pe sus, iar ciorchinele de deasupra, atârnat de bare, ar fi fost cu ochii pe ecran. Si, oricum, ai fi rămas fără baterie, pentru că, am aflat, nu există decât o singură priză în tot trenul, undeva pe la mijlocul vagonului, după WC.
Nici nu puteai să pătrunzi cu privirea acolo. Trenul mergea extrem de încet şi scotea sunete de autobuz. Îmi venea să cobor, mă întrebam cu disperare care este prima haltă şi mă pregăteam să dau telefonul pentru a ruga pe cineva să vină să mă ia. Ce absurd! Dar plecasem la
