Imediat după 1989, mentalitatea românească era ilustrată mai degrabă de vorba să moară şi capra vecinului decât de dorinţa de a şti cum face vecinul ca să nu-i moară capra.

Au fost mai multe împrejurările în care am putut s-o constat. Era epoca în care noi românii descopeream roata. Comunismul ne izolase într-o asemenea măsură de lume, încât mare parte dintre achiziţiile civilizaţiei contemporane ne rămăseseră străine. Marin Preda spune ironic despre Moromete, la începutul celui de al doilea volum al romanului său, că a aflat după război ce vrea să însemne beneficiu. Noi am aflat după revoluţie ce înseamnă un proiect sau că există peste tot în Occident fundaţii de fundrising.

Mă găseam în SUA, cu puţin timp înainte de a intra în politică, şi am fost dus de prietenul meu Dorin Tudoran la o astfel de fundaţie. În prealabil, discutaserăm despre felul în care am putea face ceva pentru România. Problema care ni se părea cea mai urgentă era aceea a informaţiei. Comunismul ne ţinuse în afara circuitelor informaţionale. Fiind evident, pe de altă parte, că erau necesare reforme multiple, politice, economice, sociale etc., întrebarea pe care ne-am pus-o a fost din ce ne puteam inspira în vederea cadrului şi metodelor de realizare a lor.

Experienţa ţărilor occidentale în materie de construire a economiei de piaţă sau a democraţiei parlamentare era prea veche spre a ne furniza modele utile. În schimb, aceea a fostelor ţări din Est, care erau cu un pas înaintea României, era de urmat în multe privinţe. Aşa că ne-am dus la N.E.D., dacă îmi amintesc bine numele fundaţiei, cu un proiect de înfiinţare a unei bănci de date. Trec peste detaliul că a trebuit să ne înveţe o cunoştinţă comună, care conducea în SUA o şcoală de specialitate, unde am trimis mai apoi şi pe alţii, în ce constă un astfel de proiect. N.E.D. se afla într-o clădire impozantă de birouri din W