Tinerii români aleg universităţile de stat pentru tradiţie, iar pe cele private pentru taxele mici. În prezent, concurenţa dintre universităţile de stat şi cele private din România nu impulsionează calitatea actului educaţional.
Universităţile româneşti, fie de stat, fie private, nu s-au aflat niciodată ca acum într-o profundă criză de identitate şi de orientare către piaţa forţei de muncă.
Au trecut 20 de ani de libertate şi în acest timp universităţile de stat şi-au câştigat uşor-uşor autonomia. Însă rămân legate ca printr-un cordon ombilical de bugetul statului. Investiţiile nu au fost, nu sunt şi parcă nu vor fi niciodată suficiente fără o schimbare a criteriului de acordare a fondurilor. În epoca digitalizării, creearea unui laborator de informatică într-o universitate încă este considerat un eveniment naţional, iar media de „vârstă" a cărţilor şi tratatelor de specialitate din biblioteci atinge, în multe cazuri, o jumătate de secol, dacă nu mai mult.
Instituţiile de învăţământ superior de stat au pierdut mereu trenul reformării, dar au crezut că l-au prins pe acela al atragerii unui număr cât mai mare de studenţi, în competiţie cu cele private, înfiinţând locuri cu taxă. Pentru universităţile de stat, confruntarea aceasta nu a adus nimic altceva decât săli de curs cu mult prea mulţi studenţi pentru un cadru universitar şi o fugă după „clienţii" fermecaţi de taxele mici. Criteriul învăţământului „ieftin" l-a înlocuit pe acela al calităţii.
Imagine negativă
De cealaltă parte, politica dusă de universităţile private a avut un impact major asupra viitorilor licenţiaţi, producând eticheta de „absolvenţi pe bandă". Aceasta este însă şi o temă falsă, pentru că pregătirea multor studenţi de facultăţi private nu poate fi contestată. Dar nici scandalurile diplomelor false sau a examenelor superficiale nu poate fi trecută cu v
