Nu vă speriaţi de titlu, rîndurile de mai jos nu se vor o blasfemie.

Am parcurs în ultima săptămînă aproape tot ce se putea citi în marea presă occidentală despre scandalul Cablegate – cele cam un sfert de milion de documente mai mult sau mai puţin confidenţiale ale diplomaţiei americane, făcute publice de fondatorul site-ului WikiLeaks, australianul Julian Assange.

Assange a aruncat în ochii întregii lumi un adevăr. Adevărul cu A mare, după unii, o suită concertată de minciuni propagandistice, o rutină sîcîitoare şi o confirmare parţială a unor lucruri deja ştiute/bănuite – după alţii, un atentat la ordinea mondială după mulţi alţii. Nu mai puţin însă un adevăr – că hegemonia globală americană se menţine şi întreţine cu foarte, foarte multă informaţie, adesea neortodoxă politic sau diplomatic, adesea deranjantă pentru emiţător, receptor şi transmiţător deopotrivă. Că dublul limbaj şi ascunderea acţiunilor mîinii stîngi de mîna dreaptă sunt ingrediente de bază în gestionarea satului global. Rahat, marele secret al lui Polichinelle, că normele principelui lui Macchiavelli sunt universal valabile.

Extrem de lapidar, lucruri ştiute şi nu prea:

- Nu era un secret pentru nimeni că Pakistanul este un aliat extrem de incomod şi imprevizibil – graba şi intensitatea cu care singura putere nucleară islamică îşi dezvoltă arsenalul nu reprezentau, însă, informaţii publice.

- Intoleranţa Chinei la critici şi adevăruri incomode venite din ordinea democratică occidentală e un lucru de notorietate – Obsesia Politburo-ului comunist chinez pentru Google, violenţa şi vehemenţa atacurilor informatice împotriva companiei americane precum şi pretenţia Chinei de a controla realmente internetul cu un hacking generalizat – ceea ce Iranul, de pildă, încă nu poate să facă – nu erau însă cunoscute la adevărata lor importanţă.

- Că raporturile guvernelor di