Nu ştiu cum e cu nuiaua de Moş Nicolae. Nici cu pupatul copiilor numai în somn. Amândouă îmi sunt străine.

Aveam aproape patru ani când, în dimineaţa de 6 decembrie, m-am repezit la cele trei perechi de cizme şi ghete, pregătite de cu seară. Stăteam şi mă uitam nemişcată. Nu-mi venea să cred, dar nici să m-apropii. Vedeam ieşind din ele o căpăţână de usturoi, o ceapă, o ridiche neagră şi o sfeclă roşie. Parcă şi o bucată de fitil de lampă şi un ciucure de lână ţigaie. N-am rezistat. M-am hotărât să caut în străfunduri. Am găsit acolo o punguţă cu mămăligă rece, una cu marmeladă, alta cu orez cu lapte şi ultima cu murături. Plus un măr şi un cartof copt. Le treceam dintr-o mână într-alta şi le evaluam. Ceva nu părea în regulă. Nu eram dezamăgită. Doar uimită.

A ieşit el, bunicul meu, din cealaltă cameră şi a venit la mine. „Ia uite, ce de cadouri ţi-a adus Moşu’! Dacă mai aveai ghetuţe, ţi le-ar fi umplut şi pe-alea. Hai, îmbracă-te. Mergem undeva. Când eşti gata, adu-mi şi mie paltonul.“ Am fost gata repede, m-a ajutat ea, bunica mea, şi i-am luat paltonul de pe marginea fotoliului. Dar era prea mare şi prea greu şi mă-ncurcam în el. Încercam să-l potrivesc în aşa fel încât să-l pot lua în braţe şi, în timpul strădaniilor mele, din buzunarele lui au început să cadă mulţime de ciocolate, napolitane, o portocală, o banană şi două mandarine. Ba şi o punguţă de zahăr candel. L-am văzut cum râdea şi m-am dus repede drept în braţele lui.

Am plecat amândoi prin zăpadă până la casa veterinarului, doctoru’ Barză. Mi-a zis să-l aştept pe băncuţa de la poartă. Aşa am făcut. La un moment dat s-au deschis porţile cele mari şi pe ele a ieşit un cal alb, trăgând o sanie uriaşă. Ne-am urcat amândoi şi ne-am plimbat… de unde să mai ştiu eu cât? Aşa, preţ de-o viaţă mică şi perfectă. Cât să n-o pot uita şi nici amesteca. Şi fiindcă, la întoarcere, le-am spus şi ce