Un sentiment straniu te învăluie când intri în Teotihuacan. Eşti cu răsuflarea întretăiată de rarefierea oxigenului şi aproape orbit de soarele concentrat pe amiaza Platoului Sierra Madre, iar vântul îţi imprimă direcţia. Păşeşti pe Calea Morţilor: patru kilometri pe axa sud-nord, în dreapta cu Piramida Soarelui, de la templul lui Quetzalcoatl spre Piramida Lunii. Şi-au rătăcit cursul, aici, istoria, timpul, memoria. Din amintire s-a şters numele locului. Teotihuacan – într-o traducere controversată, „locul unde se nasc zeii” – i-au spus aztecii după ce viaţa oraşului încetase. Dar, fără putinţă de tăgadă, se ştie că era cel mai mare oraş al Americii precolumbiene.
În primii cinci sute de ani de după Hristos, o comunitate umană de circa 200.000 de oameni locuia statornic vatra sa de 25 km pătraţi. Istoricii nu ştiu dacă era o capitală de imperiu, nici cine a fondat oraşul. Nu sunt siguri măcar asupra tragediei care l-a pustiit: un incendiu stârnit de invadatori sau un foc ritualic al comunităţii înainte de a-l abandona? Scufundată în duratele lungi ale trecutului îndepărtat, istoria Teotihuacanului s-a scris în aproximări de secole. Contemporan cu măreţia Romei, construcţia sa (sec. III i.e.n-sec. I e.n.) a durat mai mult de trei sute de ani. Cetatea din Valea Mexicului a supravieţuit însă Imperiului Roman, fiind locuită până prin secolele V-VI. Calea Morţilor a fost piaţă lungă şi largă în zilele obişnuite, se presupune că şi teren de jocuri cu mingea în porţiunile largi, şi drumul pe care în sărbători păşeau preoţii şi jertfele umane destinate sacrificiului.
Fără fortificaţii şi structuri militare, Teotihuacan este oraşul unei religii, creaţia unuia dintre „popoarele soarelui”. În erupţiile vulcanice care încă mai cutremură Sierra Madre, comunităţile ancestrale de agricultori şi războinici s-au temut că munţii de foc ţâşniţi din adânc vor acoperi veş
