Ce personaj obscen, acest Corneliu Vadim Tudor! Zice că face pamflet, dar îţi târăşte în troacă şi copii, şi nevastă, şi mamă, şi soacră.
Ăia mici sunt handicapaţi ca ta'su, iar doamnele... nu se poate povesti! De fapt, în spatele paravanului de pamfletar, Vadim se comportă ca un nemernic desăvârşit. Înjură, calomniază, jigneşte, insultă. Inventează fără ruşine şi minte de îngheaţă apele.
Xenofobul europarlamentar, prietenul de ocazie al neofascistului Jean-Marie Le Pen (cel care număra, oripilat, „negrii" din echipa Franţei), îşi găseşte inamici peste tot, dar nu e în stare să-l depisteze pe demonul care sălăşluieşte în el. Tragedia lui Vadim este că, orice ar spune, se ia la ceartă cu el însuşi. Cei pe care-i înjură acum au avut parte de laudele sale în trecut.
Iar cei pe care-i laudă acum au cunoscut negreşit înjurăturile sale. Ultimul spectacol greţos dat de acest geniu al mahalagismului s-a derulat la căpătâiul lui Adrian Păunescu. „Aduc, astăzi, omagiul meu celui care mi-a fost ca un frate siamez", a miorlăit descreieratul, la doi paşi de sicriul celui pe care-l porcăise vârtos în anii din urmă. Ăsta da, tupeu! Şi asta da, prostie! Tupeul lui Vadim şi prostia familiei Păunescu, incapabilă să separe un asemenea moment de mizeria pe care o respiră „Tribunul".
Cine stătea, de fapt, lângă sicriu? Ne-au amintit ieri, într-un excepţional documentar întins pe şase pagini, colegii mei Andrei Crăciun, Cristian Delcea şi Mihai Mincan. „Fratele siamez" al defunctului este cel care, de-a lungul vremii, îşi arătase sentimentele frăţeşti prin expresii de genul: „escroc sentimental"; „personaj abuziv"; „«slugă la W», adică la Vîntu şi la Voiculescu"; un personaj care „fluiera ca pe maidan" şi „înjura de toţi Dumnezeii"; autor al unor „cântece leşinate", al unor „trădări" neruşinate şi al unor „monstruozităţi" pentru care „în orice ţară civilizată