Momentul deciziei legate de aderarea României la spaţiul Schengen se apropie, iar autorităţile de la Paris şi Berlin rămân sceptice cu privire la eforturile ţării în vederea reformării justiţiei şi combaterii corupţiei, dat fiind că la ambele capitole s-a bătut pasul pe loc. Dar pe lângă asemenea temeri, absolut justificate, mai există şi alte motivaţii - unele nesemnalate în discursul public. Diplomaţi şi lobbyişti cu o retorică intransigentă la adresa României şi a (non)performanţelor ei se demonstrează din ce în ce mai dispuşi să treacă cu vederea anumite probleme sau carenţe atâta vreme cât Bucureştiul semnalează că ar agrea o serie de contracte şi/sau tranzacţii economice. Printre dezideratele Franţei bunăoară se numără, constant, şi exportul tehnologiei sale nucleare, iar anul trecut preşedintele Sarkozy a ţinut să sublinieze personal disponibilitatea ţării sale de a furniza această tehnologie pentru cea de-a doua centrală nucleară ce urmează a fi construită în România. Sub actuala sa coaliţie de guvernare condusă de liberali, Olanda a devenit la rândul ei mai pragmatică şi în permanentă căutare de concesii şi facilităţi economice.

România nu trebuie să se autoamăgească cu privire la procesul ei de integrare europeană - chiar dacă va intra în zona Schengen, în schimbul unor favoruri economice notabile acordate unor mari concerne internaţionale, integrarea europeană a ţării nu se va fi aprofundat cu nimic. Se va fi accentuat, vrând-nevrând, doar dependenţa sa de alte pieţe, eventual chiar şi statutul său de colonie în devenire a uneia sau alteia dintre ţările mai importante ale UE. Cu riscul de a suna oarecum apocaliptic, cred că România nu este complet ferită de primejdia de a se trezi din nou pe post de regiune supusă tranzacţiilor - nu doar comerciale, ci şi geopolitice, acest din urmă aspect având, evident, capacitatea de a-i limita într-un final s